Cavalerul tristei figuri(Meta)

din ce cer te ai despris tu lumina

si de ce

ai venit sa ma vezi

 razvratita fugind din ce soare

ai ajuns tu aici fara vina

Nu-ntelegi ca sclipirea  ta doare

Ca semeata pasesti tu lumina

Iar in mine-ntunericui greu

Din ce cer ai venit tu senina

Si de ce pentru sufletul meu?

Cand cineva te face sa zambesti

dar  nu e clown sau fie orice gluma

dar nu e pacaleala sau minciuna

ci adevar ,doar adevar nu vesti

Cand cineva te face sa zambesti

Ei afla ca primesti in dar lumina

Tu esti o bucata de suflet

Eu caut o bucata de carne

TU

TU ESTI O BUCATA DE SUFLET

EU CAUT O BUCATA DE CARNE

As saruta ochii ei la infinit ca apoi

Sa spuna ei despre suflet

Pe buzele ei as imprima sarutul meu

Ca sufletul ei sa spuna

Apoi da pe oriunde pe trupul ei va fi sarutul meu

Iar daca raspuns nu voi primi

Despre suflet Insemna ca Tu esti o bucata de carne

Eu caut o bucata de suflet

Ceata isi impinge corpul in zare...

Mistica aratare 

acesti copaci ( oameni)fara frunze in care

salasluiesc seminte de iluzii.

...si-n primavara viitoare

vor fi in amintiri confuzii 

sau slabe licariri in lampa 

care ma -ntreaba sau ma cheama

...si- mi pari ca  esti actor la rampa

sau numai firav fir de iarba

...sau frunze povestind de toamna

ai fost iubirea vietii Doamna.

daca nu vorbesti de ea

timpul isi cerne nisipul

...un fel de ceata isi aseaza tabara

in amintirile tale

daca nu vorbesti de ea

vei pasi pagan in vise

uitarea iti va rescrie povestea

Daca nu vorbesti de ea

trandafirii vor sopti cu mireasma lor

A fost odata ca niciodata

...iar tu sfasiat de amurg vei sfarsi

adulmecand confuzii..

orb pe calea orbilor

Daca nu vorbesti de ea

De un timp

pe cai nebanuite

Ma intreaba lumea cine Sunt

LE SPUN DOAR ADEVARUL

Sunt ...la terapie intensiva

si ...ca sa ma vizitati

aveti nevoie conform legii

de certificat orniss

sau macar de cel de trecere prin boala

Prințul Negru

Mă aflam pe o cărare îngustă ce șerpuia prin interiorul unei păduri adânci. Cerul de deasupra prindea treptat nuanțele palide ale unui răsărit rece, însă pământul rămânea acoperit de un strat gros și neted de zăpadă. Pășeam desculț pe suprafața înghețată, auzind doar scârțâitul ușor al troienelor sub tălpi, fără ca vreun fior de ger să mă atingă.

Pe măsură ce avansam, dimineața se instala complet, iar lumina difuză umplea spațiul dintre copaci. Sub razele noi, zăpada de pe potecă începea să se topească într-un ritm nefiresc de rapid, dar vegetația din jur rămânea complet încremenită și moartă. Copacii nu dădeau muguri, nu înfloreau, nu apărea niciun ghiocel și nicio altă frunză pe ramuri; pământul descoperit redevine un spațiu pustiu, golaș și inert.

Am ieșit până la urmă din pădure, ajungând la marginea unei spații deschise. În aerul curat al dimineții, mi s-a părut că aud o voce extrem de cunoscută, purtată de vânt și răsunând stins, în ecouri repetate. Pentru o fracțiune de secundă am fost convins că este Ana. M-am oprit, dar am ezitat să fac vreun pas spre direcția din care se auzea sunetul. Știam că ea nu era acolo și că ultimele ei cuvinte, rostite înaintea urletului de lup, îmi ceruseră clar să-mi găsesc propria cale de credință și adevărul interior. Mi-am spus ferm în gând să nu mă iau după acea chemare și să nu o caut orbește.

Am întors spatele sunetului și am continuat să merg înainte. Ca într-o buclă neîntreruptă, anotimpurile au început din nou să se scurgă într-un ritm accelerat sub pașii mei: căldura scurtă a unei veri nevăzute a lăsat repede locul frunzelor uscate de toamnă, iar toamna s-a dizolvat din nou în gerul năpraznic al iernii.

Am trecut mai întâi pe lângă parcul cunoscut, cu aleile lui pustii, iar mai departe am dat peste fațada unei clădiri vechi din piatră. Pe zidul ei masiv era montat un ceas mare cu pendul; limbile de metal și greutățile verticale erau complet încremenite, nefuncționale, marcând un timp suspendat care refuza să mai curgă.

Am lăsat clădirea în urmă și am intrat din nou în pădure. Se făcuse deja miezul nopții, iar iarna era din nou stăpână peste tot. Deși zăpada acoperea fiecare ramură, iar aerul era înghețat, trupul meu continua să nu simtă frigul.

Am mers adânc printre copaci până când am ajuns chiar în mijlocul pădurii, în inima ei tăcută și cufundată în umbră. Acolo, pe suprafața albă și imaculată a zăpezii, se afla un cerc perfect — o zonă rotundă de aproape un metru în care zăpada lipsea cu desăvârșire, lăsând să se vadă pământul reavăn. Chiar în centrul acelui cerc creștea un singur trandafir, de un roșu aprins și intens, ca sângele proaspăt.

M-am oprit în fața lui, privindu-l îndelung. M-am lăsat încet în genunchi pe marginea stratului de zăpadă, aplecându-mă spre floare cu intenția de a-i atinge petalele fine și de a-i simți parfumul. Am întins mâna dreaptă, apropiind degetul arătător de tulpina lui, dar nu am reușit să ating floarea. Când mai rămăseseră doar vreo zece centimetri — poate chiar mai puțin —, o înțepătură scurtă și rece m-a oprit: din vârful degetului meu arătător a început să picure un fir subțire de sânge, pătând zăpada imaculată de la marginea cercului.

O zi cu trandafiri roșii,

Și inimioare din carton,

O zi a dragostei nebună,

Când Cupidon lansează un glonț.

Femeile primesc flori,

Și ciocolată din belșug,

Bărbații își fac curaj,

Să spună "Te iubesc" cu un oftat adânc.

Strada e plină de cupluri,

Ce se plimbă mână-n mână,

Restaurantele sunt pline,

De romantici cu o lumină.

Dar iubirea nu e doar o zi,

E o flacără ce arde mereu,

E respect și înțelegere,

E sprijin și e mereu mereu.

Așa că de Sfântul Valentin,

Sărbătorește iubirea din plin,

Dar nu uita că dragostea reală,

E o călătorie ce ține un destin.

Uneori în suflet ploua,și lacrima cade,

Alteori sunt raze de soare, și zâmbim,

Tristeti și fericiri scriu povestea vieții noastre,

Ne ridicăm privirea spre astre 

Și dam contur viselor,

Ștergem din amintiri clipele fade,

Prin cele frumoase,magic strălucim..

Mii de trăiri ne inunda 

Când speram,visam,iubim.

Suntem ființe cu aripi de gând 

Si-atatea simtiri adanci

Povestea sufletului nostru o scriu 

Atât cât trăim..

Evit pe cânt de mult posibil 

Să ies în evidență, vreau să fiu invizibil.

Cobor la deal și urc la vale 

Lumea mea cu susul în jos înot în petale 

Petalele se transformă în spini 

Frați mei sunt niște simpli străini 

Toți au uitat de mine, ăsta îmi era scopul 

Să ma ignore toți atunci când mă joc cu focul 

Când le cer ajutorul să pretindă toți că plouă 

Arsurile de pe corp să le răcoresc singur cu rouă 

Să sufăr singur în lumea mea nebună 

De mic mi-a plăcut să stau singur în furtună

De prea mult timp aștept,

Orice aș face nu pot să mă iert.

Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,

Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.

Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,

Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.

Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,

N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză 

Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,

Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.

Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală 

Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.

Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,

Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.

Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,

Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.

Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,

Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.

Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,

S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.

Nu ne pasă

De comunitatea anti-religioasă

Steagul curcubeu cu 6 culori

Anormali și nonvalori

O recunoscută mișcare teroristă

Cu o orientare satanistă

Se începe cu L

Și se termină cu T

Doamne, folosește harul tău,

Ca să devină din fătălău

Un bărbat cu o FEMEIE

Pentru a întemeia o FAMILIE!

Popăndăi și popăndoaice

Vă victimizați ca niște șoricioaice

Dacă aș fi ca Alighieri,

V-aș pune în Infern

În cercul al zecilea

Până și trădătorii sunt

HETERO