Автор Emilian Ilie Drăgușanu
Итого 1 публикации
Зарегистрирован 28 июля 2022
Dulce dor plăpând - 642 просмотров
Случайные публикации :)
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV
Stupefacție
Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția și apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.
Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.
„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.
Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea. Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.
„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”
Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...
Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.
- Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?
- Cred că da, răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!
Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.
- Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!
- Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!
- Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel. Vezi cât de încordat pare?
- Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.
Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.
- Acum ați venit, fir-ați ai dracului!
În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:
Priveghi la capul de mort
Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei
verdele acela purulent de buboi copt
scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei
nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis
într-o găleată de plastic
după o eticheta
dar erai acolo
poate un pic cam tras la față
cu buzele parcă mai albe decât le știam
în rest păreai împăcat
destul de curios
pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic
cu lucruri mult mai simple
precum Revoluția din `89
crimele de la Colectiv
Codruța Kovesi
nevasta
( cu treizeci de ani mai tânără! )
cu câte și mai câte
nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet
scarcastic
zeflemitor
un je m`en fiche alunecos
ceva între nepăsare și teribilism juvenil
un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15
de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice
al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică
îndobitocirea publică
am înțeles
nu retractezi nimic
îmi lași mie toată mizeria asta
răspunderea pentru toate defectele lumii
pentru toate defectele noastre
și ale urmașilor noștri
( niște ipochimeni vâduți poftelor
libidourilor )
băga-mi-aș…
Ce bine de ei
Ce fericire pe orbi,
Nu mai pot să vadă,
Lumea abjectă,
Bătaia din stradă.
Nu le e dat să privească,
Omul modern,
Mânia cerească,
Ori incestul matern.
Ce bine de ei,
Cu bastonul prin zid,
Căci nu dau de mişei,
Care fur şi ucid.
Ochii îmi voi scoate,
Lumea s-o întunec,
Să trăiesc peste noapte,
Nepăsare să adulmec.
Incredibil cum persoana iti rupe inima iar tu continui sa-l iubesti cu bucatelele ramase
" Este pentru fiecare din noi, într-un colț al acestei lumi, un suflet răsfrânt în mii de bucățele, de al nostru dor!"
Pasat V.
Viața ta de fapt e... un tramvai... în care tu... nu ești nimeni altul decât un pasager. Un călător. Si uneori se va găsi un locușor liber pentru tine... în el. E de fapt un tramvai... cu multe persoane... mii. E un tramvai cu mii de fețe... necunoscute, care unii din ei se vor dovedi a fi doar niște persoane neutre... pentru tine. Fețe... care mai de care... vesele, posomorâte... Unele îți vor dărui căldură... altele nimic mai mult decât doar un zâmbet fals, și... atât de rece. Plin de indiferență... gelozie... ură, ce te vor ține la distanță.
Vei fi la începutul călătoriei... te vei plimba pe străzi necunoscute... printre clădiri... Fiind la prima stație... vei fi curio(a)s(ă). Vei sta liniștit(ă) pe scaunul de lângă fereastra puțin aburită și vei privi cu ochii larg deschiși în jurul tău. Fiind curio(a)s(ă) de ce va urma.
Vei fi un simplu călător... ca și celelalte mii și mii de fețe. Le vei privi. Unele te vor atrage. Vei fi pur și simplu cucerită de frumusețea lor. Unii din ei vor fi criminali de frumoși. Îți vor părea necunoscuți toți, dar... vei fi fericit...
Unii din călători îi vei păstra la distanță... alții vor fi asemeni unei cheițe. Vor descuia ușa sufletului tău... atât de ușor. Si vor păși încrezuți. Deci, acei cu o frumusețe plină de venin... dulce... Se vor așeza lângă tine, micșorând distanța dintre voi... Si atunci, acel rece... acea indiferență va fi înlocuită de un foc... ce s-a aprins brusc... în inima ta. Doar în inima ta. Si va arde. Iar " criminalul" va sta tiptil lângă tine, încălzindu-se.
Sufletul tău va fi asemeni unei oglinzi în care " vânătorul de inimi" își va putea admira frumusețea nemaipomenită. Sufletul tău va fi o oglindă ce va fi ținută în mâinele lui... simțindu-i atingerea... până și pulsul. Te va ține pe picioare... în brațele lui... fiind încălzit(ă). Si nici priveliştea de după sticla gălbuie nu te va mai atrage... ci doar acest suflet. Doar alături de el, timpul se va opri în loc.
Vor trece multe stații... le vei privi preț de câteva secunde, întorcându-ți apoi privirea către ochii ce mențin focul... Si, cu fiecare secundă, te asiguri ca e un " foc veșnic". Îți vei întoarce privirea către "atotputernicul"... către "stăpânul tău"...care îți știe respirația... care îți poate da aripi să te ridici până la cer sau... te poate pur și simplu " șterge". Te poate anula, doar printr-un cuvânt.
Vor trece multe stații... cărora nu le vei da o mare importanță. Va trece o stație... două....trei... Si se va apropia stația... a nu știu câta....la care persoană ce era până și aerul pentru tine, va trebui să părăsească tramvaiul...să plece... pur și simplu din viața ta. A sosit stația lui. Va coborî... urcând în alt tramvai continuându-și călătoria. Vei cădea pur și simplu...jos...pe pardoseala atât de rece... ca și acele mii de fețe care le cunoscusei încă de la prima stație.
Vei cădea, iar sufletul tău... se va face mii de bucăți. Vor fi atât de multe... și mici... Iar de ar sta cineva să le privească, în fiecare ciob vor zări chipul hoțului ce ți-a furat inima. Te va privi rece pregătindu-se de ieșire. Ușile se vor deschide, și va ieși. Va intra un vânt rece ce te va îngheța... complet. Însa nu și focul. El va continua să ardă. Si nu îl va stinge nici un vânt... nici ploaia... oricât de rece ar fi.
Călătoria va continua... tu însă vei sta la pământ. În mii de bucățele. Si doar un călător... se va apropia de tine... Atingându-te cu vârful degetelor va încerca să te adune. Însă atingerea va fi asemeni unei săgeți. Atât de dureroasă. Va încerca să te adune, însă... în zadar... Nu el/ea e antidotul tău.
Tablou de vară în tempera
ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit
nu știm ce ne mai așteaptă și mâine
azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz
puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară
în munți
în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii
toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori
fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ
într-o revărsare tăcută de durere și sânge
tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe
perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri
și cădeau peste tine
se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni uriași
care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere
dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe
cu tocurile înalte
în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi
erai udă din cap în picioare când ai intrat
acum nu mai poți da înapoi
vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele
să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri
dacă vom găsi
dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă
poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi
și câte două tichii cu motocei galbeni în cap
iar dacă se va stinge lumina
ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet
mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima
iubito
chiar dacă nu va fi
cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul în fața Serenei Williams
nimeni
sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță
și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot cerul deasupra
mă iubește
nu mă iubește
la fel te intrebi și acum
tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri
cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții
afară
nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în zori…
Dintre ruini de biserici
Dintre ruini de biserici,
Acatiste adun,
Calc peste feţe de clerici,
Preparând aghiazmă-n ceaun.
Ascult gălăgia din cimitir,
Morţii se revoltă în groapă,
Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,
Şi peste ei o alta se sapă.
E o absenţă de simţuri în lume,
Demonii iubire îţi oferă,
Popii în tradiţionale costume,
Blesteme peste tine proferă.
Cad cete de îngeri din cer,
Scântei erup din morminte,
Am devenit al lumii gropnicer,
Şi cânt liturghii fără cuvinte.
Nemângâiaţi se sting atei,
Pe braţele mele întinse,
Boltesc credinţă pentru ei,
Sub lumânări în post aprinse.
Plâng sfinţii arhangheli în taină,
Pustnici în grote se închină,
Să porţi creştine acea haină,
Care te-mbracă în lumina divină.