Orașul în absența sinelui

Oamenii nu mor la 90 de ani,

Și nu-i de vină boala.

Oamenii mor , deschizând plicul

„Eu nu te iubesc pe tine" și el moare.

Am pregătit pentru ea, un trandafir, 

Roșu și pufos,cu spini lucioși.

Trandafirul cela îmi părea foarte perfect pentru ea,

Am luat după muncă trandafirul,

Și cu pași repezi 

Am plecat la ea.

Când m-a văzut pe mine,

Ea nu s-a bucurat, 

Eu i-am întins trandafirul,

Ea la luat, și a plecat  cu el în bucătărie,

 A luat un chibrit,

A venit spre mine, 

Și în fața mea a ars trandafirul.

Cu ochii înlăcrimați, am plecat din casa ei.

Și eu tot mă întreb,

Pentru ce a ars ea trandafirul?

Atât de frumos,și parfumat,

Care a fost pentru ea?

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezie compusă pe 18.10.2024

Bună ziua! 

Sunt ignorată 

Dispare zâmbetul,

de pe față.

La revedere.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 15.11.2024

Legată de mâini,

picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.

Cerul negru s-a făcut 

stelele s-au spart de când 

Trădare. Suflet al nimănui 

Sabia dușmanului, peste mine a dat.

am fost rănită, dar 

am uitat să mor.

Semnificația vieții mi-a dispărut 

din vedere ca și din gând,

Voi rosti pe franceză ultima frază 

Au revoir nu a fost rost  să exist! 

Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,

Mă evapor ca aerul,

ce trece mereu prin copaci și vânt.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 14.11.2024

tout le monde est en colère contre nous parce qu'on s'aime

une rose fanée, un soleil rouge et avec eux des poètes extraterrestres.

Le vin rouge est notre faiblesse 

mon rêve, toi. 

Je vous dis le mot « amour » dans toutes les langues.

l'hiver est fini.

Je l'aime toujours.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 23.10.2024.

A încetat existența soarelui

Dar eu am zâmbit.

nu m-am uitat la trădarea

soarelui, și a lunii.

Care de parcă m-ar spânzura 

în fața 

tuturor 

Dușmanilor mei!

Păcat, e rău 

Să scrii așa cuvinte rele și proaste 

Pe foaia neagră.

Nu are nici un sens 

Nu se va vedea nimic.

M-au istovit aceștea doi,

Luna și soarele.

Mi-au luat aerul

și cerul albastru,

de sub cap!

Trădarea asta nu se iartă.

Nu vă doresc nici un rău,

Mai departe fiți voi cei,

Unul

luna ce aduce lumina noaptea,

Iar altul

soarele ce luminează ziua.

Aer dați-mi aer!

Eu vreau sa mă respir.

Încă o zi și o minută vreau ,

De trădarea celor doi vreau 

Cât mai repede să uit.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 13.11.2024

Lăutare, lăutare taci o clipă,

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Sufletul strivit de veacuri,

S-a-nchinat, dar a rămas,

Un pribeag ce-și poartă vina,

În genunchi, pe-al vieții ceas.

Lăutare, cântecul tău strigă,

Peste trâmbițe de îngeri,

Dar răspunsu-i numai vântul,

Legănând păduri de plângeri.

Sub cenușa amintirii,

Arde focul din străbuni,

Dar eroii zac sub lespezi,

Și de-acolo fac minuni.

Lăutare, cântă-ntruna,

Să tresară neamul meu,

Să răsară iar lumina,

Peste glia sa mereu.

Din vioară smulge visuri,

Din caval cânt de cioban,

Să răzbată peste lume,

Palma sfântă de țăran.

Moartea lor ne e hotarul,

Și privirile de dor,

Căci pământul ce suspină,

Le-a fost cântec și izvor.

Lăutare…Taci o clipă !

Lasă vântul să vorbească,

El va duce-n lumea largă,

Jalea noastră românească.

Mână grea,  

tată, cu a ta mână grea  

muncești lucrând fier.  

Lumea spune, dar eu sper  

să n-ai mână de fier  

și-n suflet ger.  

Iar mama din cer  

sper să nu ierte  

a ta mână de fier.  

Iar eu doar pot să sper  

ca a ta mână de fier  

să nu-mi frângă trupul efemer.

4:07 dimineața 

ora la care gândurile nu mai știu să tacă,

pereții ascultă tot ce n-am avut curaj să spun,

iar liniștea apasă mai greu decât orice cuvânt.

Lumina e slabă, ca mine,

se prelinge pe podea fără scop,

exact cum se prelinge timpul

peste ceva ce nu mai poate fi reparat.

Inima bate încet, obosit,

de parcă și ea s-a săturat să spere.

Fiecare minut e o întrebare

la care nu mai vreau răspuns.

La 4:07 dimineața

dorul nu mai e poetic,

e crud, e real,

e golul care rămâne

când îți dai seama

că nu te mai așteaptă nimeni.

Cerul e încă negru,

dar nu promite nimic.

Doar încă o zi

în care o să zâmbesc

și o să mint

că sunt bine.

Și poate asta e cel mai trist:

că la ora asta

nimeni nu vede

cât de tare doare să exiști.

Descreierații încearcă ades, unii,

să surpe ceea ce au construit

bătrânii noștrii, ca și cum bunii

n-au prea știut cum au trăit.

Aproape tot din vechea lor povață

pe la ureche le-a trecut, în van s-a dus.

Au mai rămas meschinării spuse pe față

de noii noștrii învățați... suspuși.

Grăbiți s-au cocoțat mai nou conducătorii,

cu trâmbițe prin media se laudă de fiță.

Ne vor doar bine - pentru ei, pro-făcătorii.

Ba chiar au devenit din neam de vițâ.

Vai câtă lașitate pentru un os de ros

și câtă trudă să urzești, să scormonești

prin orice mijloace s-ajungi la scop, prin dos.

Să vrei și mama să ți-o vinzi, să te ferești

de vechile și sacrele porunci lumești.

28 februarie 2026

Ți-aș spune totul în cuvinte puține:
Nu-mi este dor de tine...
De nepăsarea ta, care știi că mă doare,
Să rătăcesc pe-ale minții mele coridoare...

Acuma îți scriu că de tine nu-mi e dor...
Cu fiecare zi, petrecută fără tine, mor:
Inutilă bătaie de inimă - o durere în plus -,
Asta-i starea în care, lipsind, m-ai adus...

Așa că nu-ți voi trimite-aceste gânduri,
În care te-am risipit într-o mie de rânduri...
Și nu știu cum să-ți spun că nu mi-e dor,
Cu fiecare zi, înstrăinat și singur, mor...

Cerul plângea cumplit peste noi,
Cu lacrimi mărunte și-amare...
Tulburându-și lumina în aspru șuvoi,
Și liniștea-i frântă în fulgere rare...

Cerul plângea pentru păcatele noastre,
Cu lacrimi strivite în sânge...
Pentru chinul ce arde sub frunțile caste,
Pe care rănile nu-l mai pot stinge...

Cerul plângea cu lacrimi de sticlă,
Ascuțite pe tocila rănilor sale...
Risipind în zadar a norilor pâclă,
Neștiind că sufletele-s pustiite și goale...

Cerul plângea cu mâinile întinse,
Cerșindu-și către noi îndurarea...
Cu lacrimi, în colțul ochilor, prinse,
Își striga în pustiu toată zarea...