Cioburi

De ce tu, omule,

cauți supărările sufletului?

Mereu cu cearșaful la ochi,

respingând adevărul celor din jur.

Ai un suflet atât de pustiu…

Unde ești, o, tu compasiune?

Unde ești, o, tu iubire?

Unde oare ai fi tu, bunătate?

Ești un vampir,

nesătul de sentimentele oamenilor,

iar privirea ta tăioasă

distruge energia tuturor.

Care ar fi poarta luminoasă?

O tot caut… de zile întregi,

iar mintea mi se deșteaptă

despre culorile reale ale lumii.

Sunt o persoană...

Iar asta e de ajuns.

Ziduri ridicate în al meu suflet,

Ziduri de o mie de straturi.

Lanțurile, demult stagnând pe jos,

Prinzând culori de foc,

Simțind doar un miros...

De sânge vechi și rugină.

Rănile devenind cicatrici,

Porțile sufletului s-au închis,

Devenind un vas gol...

Dar înfiorător de plăcut.

E doar liniște, o liniște plăcută,

Liniște de mult așteptată,

Liniștea de după război,

Ajungând un dulce sentiment.

Te port ca pe o floare în rouă,

Într-un colț de rai tăcut.

Te port în suflet ca pe-o melodie,

Ca pe o cămașă veche

Ce-și poartă amintirile.

My heart is beating,

I hold so much love,

But no one can

Share the same love.

Fáj a szívem,

nincs itthon senki.

Három nyelven mondtam,

hogy te vagy a szívemnek legjobb része.

Un dor de iubire

ce n-a prins rădăcini,

un fior pierdut în noapte,

un ecou trecător.

Who will be the hero of my life?

Maybe not today, but someone will arrive.

Perhaps when I am no longer searching,

perhaps when I have learned to breathe alone.

Nem rombolni jön,

csak kopogni,

halkan,

mint aki tudja,

hogy a béke már bent van.

Oare ce ar fi magia ?

Acea magie e...

Când primul fulg, cade încetișor  

Pe vârful nasului.

De lasă în urma sa 

Numa drumuri de argint 

Un alb atât de strălucit

Încât nu ți-ai lua privirea 

De pe geamul rece.

Melodii duioase și calde

Doar odată le auzi 

De îndată începi și tu...a cânta 

Te umple cu bucurie în suflet.

Pui câte un glob roșu 

Pe crenguțele verzi ale Bradului 

Și cu o stea în vârf

Împodobit și vestit cu cadouri.

Când simți acel miros...

Doamne atât de dulce 

Un miros de mandarine 

De care nu te-ai mai sătura de ele.

Acea magie...

E magia crăciunului

În care toți ne adunăm 

Iar toți ne bucurăm.

Sunt doar un om...

Care vrea doar liniște

În al său suflet 

Ce a obosit...

Sunt doar un om 

Cu emoții sufocante 

Cerșind cu disperare 

Doar o gură de aer.

Sunt doar un om 

Și vreau iubire...

Vreau să fiu strâns

În brațele sale.

Sunt doar un om

Iar eu... greșeli fac 

Neiertândumă pe mine 

Purtând-ui veșnic pe umerii mei.

Sunt doar un om

Care și-a pierdut..a sa cale

Ura de a mea sine

Crescând încet..

Sunt doar un om 

Mă simt închis...

În ale mele gânduri

Cu griji nenumărate.

Lanțuri groase port la gât

Lanțuri atât de grele 

Am epuizat să mă zbat 

Până la urmă...sunt doar un om 

Am speranțe și vise...

Care sunt doar ale mele.

O, Doamne, luminează-mă,

Luminează-mi Tu mintea,

Sunt pierdută printre ruine

Și nu mai știu calea înainte.

Să mă întorc? Mai are rost?

Niciodată… la omul ce-am fost.

Doamne, Te rog, cu smerenie,

Iartă-mi sufletul, dă-mi mângâiere.

Izbăvește-mă de păcate,

Și ferește-mă de ispite,

Fii Tu, Doamne, sprijinul meu,

Și singura mea speranță-n greu.

Sufletul meu încet suspină,

Fii Tu glasul ce-l alin’ă,

Apune soarele tăcut,

Dar sper în zori… într-un nou început.

În mine nu mai crește primăvara,

doar iarba rece peste amintiri.

Sunt un oraș părăsit de lumină,

cu ferestre sparte și pași rătăciți.

Mi-am îngropat visele unul câte unul,

fără preoți, fără flori, fără cuvinte.

Le-am lăsat sub pământul inimii mele

și nimeni n-a venit să le plângă.

Uneori îmi aud copilăria strigând,

de undeva, dintr-un colț al trecutului.

Dar vocea ei devine tot mai slabă,

ca o lumânare uitată în furtună.

Cerul deasupra mea este același,

și totuși nu-l mai recunosc.

Stelele par cuie de argint

bătute într-un sicriu fără sfârșit.

Mă întreabă lumea dacă sunt bine.

Zâmbesc. Mereu zâmbesc.

Nimeni nu vede cimitirul dinăuntru,

unde îmi vizitez morții în fiecare noapte.

Iar când va veni ultima mea zi,

poate că nimic nu se va schimba.

Poate voi continua să merg prin întuneric,

căutând oameni care au plecat demult.

Și poate cea mai mare tristețe

nu este să pierzi pe cineva.

Ci să rămâi aici,

după ce tot ce ai iubit a dispărut.

Eram frumoasă și-ți plăceam

Pe-o aripă de vis pluteam

Și Doamne!... cât mai adoram

Să am din vinul tău în pahar!

...............................................

Eram frumoasă și-ţi plăceam

Părea să-ți fiu ceva aparte,

Sufletu-mi râdea când te-auzea

Și își dorea să-l ţii în brațe.

În părul meu plângea o lună

Eu, dinadins mereu zâmbeam

Când te vedeam ochi-mi erau furtună

Eram "nebună"... și-ți plăcea!

Cu dorul meu am spart tipare

Gândirea mea cumva te-a depășit..

Dar știi.. când dorul îmi era prea mare

Mereu cu al tău vin I-am potolit!

Mi-e dor de mine indiscutabil

Sufletul mi-i trist ...nefericit,

Că orice gest mi I-ai făcut condamnabil

De ce???..că doar m-ai plắcut și eu am iubit?

Am suportat mulți km de tăcere

Și "adevăruri" spuse printre rânduri,

Mi te-amintesc adesea cu durere

Când dorurile toate se deshumă!

Buzele incă îmi ard ca focul

Cu-n vin ar vrea să le săruti,

Încă îi simt mirosul, îi simt gustul

De luni întregi însă..tu mi-l refuzi!..

Aștept să ne mai treacă vremea,

Gândul ca vinul să ți se limpezească...

De te-ai grăbi un pic că trece vara!

Vreau fericirea să mă mai găsească!

N-am somn...mereu îmi zic răbdare

Am insomnii..stres, multă oboseală,

Nimic n-ajută.. e bezna-n a mea minte

Dar nu renunț...vreau să mai fiu ca înainte!

Azi timpu-mi trece atât de greu

Sunt mai mereu tristă... stingheră,

Să-ți spun de ce am teamă eu?

Că-mi vei rămâne o veșnică durere!... 

............................

Eram frumoasă și te-adoram 

Când vinul tău umplea al meu pahar...

Asta e o poezie

Asa cum imi place mie

Din tristeti si suparari

Ca sa n-o iau pe carari.

Singuratate? Ce-i aia?

Nu stiti voi s-o apreciati

Sa ii simtiti greutatea

In zilele de luni si marti

Miercurea e tot la fel

De esti singur, nu-i usor

Si-apoi iata c-un picior

In groapa tristetii esti.

Scapi de-acolo cu povesti,

Povestiri si poezii

Si chiar carti pentru copii.

Orice, doar să uiti o clipa

Durerea-ti nemarginita.

Stramba-i poezia asta

De ma-ntrebi, nici nu imi pasa

Ca stau cu golul la masa

Si mananc bucate fade

Fara gust si fara sare,

Apoi plasmuiesc cuvinte

Tot la fel, fara de minte.

Imi alina doar tristetea

Si le admir frumusetea.

Cuvintele mele dragi 

Mereu aceeași Renunțare o tot simt
Si-ncremenit mă ține, fără de putință 
Nu știu ce văd, nu știu alt chin
Când nu contează nici de-i neființă 

Mereu Revine cu un nesfârșit venin
In gât, si-n piept, și-n ochii uzi
Si ce spurcat mă simt în râsul fin
Al judecății voastre, ca de surzi

Chiar ce mirați mă mai studiați la-ncheieturi
Și ce dispreț și ce spurcate semne
Imi arătati de parcă a-ți știi cumva
Cum sufletul se sparge ca de lemne

Mereu aceeași Renunțare o tot simt 
Și nu știu cât s-o mai amân
De ce-i Păcat dacă e chin?
De ce ar trebui să mai rămân?

4:07 dimineața 

ora la care gândurile nu mai știu să tacă,

pereții ascultă tot ce n-am avut curaj să spun,

iar liniștea apasă mai greu decât orice cuvânt.

Lumina e slabă, ca mine,

se prelinge pe podea fără scop,

exact cum se prelinge timpul

peste ceva ce nu mai poate fi reparat.

Inima bate încet, obosit,

de parcă și ea s-a săturat să spere.

Fiecare minut e o întrebare

la care nu mai vreau răspuns.

La 4:07 dimineața

dorul nu mai e poetic,

e crud, e real,

e golul care rămâne

când îți dai seama

că nu te mai așteaptă nimeni.

Cerul e încă negru,

dar nu promite nimic.

Doar încă o zi

în care o să zâmbesc

și o să mint

că sunt bine.

Și poate asta e cel mai trist:

că la ora asta

nimeni nu vede

cât de tare doare să exiști.

Sunt singur printre voi de-acum, 

De prea mult drag ce v-am purtat; 

Pământ zvârlit pe-un arid drum, 

Ce nicio floare nu v-a dat.

Sunt sentiment curat și viu, 

Printre acei ce doar gândesc; 

Corupt mi-e duhul în pustiu, 

Dar a fi voi nu reușesc.

Mă sting ca steaua dimineața, 

Ce n-are-n seară răsărit... 

Dar nu vă pasă-n somn de viață, 

Căci cerul orbi nu l-ați privit.

Așa vă las, o, humă stearpă, 

Să nu aflați ce-i împlinirea; 

Căci voi a mea ați fost, la soartă, 

Și mi-ați luat-o cu neștirea.

Rămâneți reci așa cum sunteți, 

Că n-am putut a vă fi rost; 

Rămâneți singuri împreună... 

Că eu cu toții, singur am fost.