Atât de aproape,

Efecte-n lanțuri ce ne strâng și ranile-s adânci,

Interiorul-i inundat de sânge si venin,

Iar corpul moale ni-l simțim,

De stringuri ce-s străine.

Efecte-n lanțurile groase, de-un ruginiu închis,

In timp culoare și-a schimbat,

Și-n corp s-au adâncit,

De ani nostri încărcați ,

Cu frică și rușine.

Efect in lanțurile groase, simțit spre al tău final,

Durerea,frica și trădarea prin viață te-au ghidat.

Privești cu atâta înțelepciune din stare de uimire,

Că acel efect de lanțuri strânse,a fost a ta trezire.

E scris și pentru mine,

E scris să mă iubesc,

E scris în cartea vieții,

E scris să mă privesc.

E scris pe filă albă,

Cu literele mari,

E scrisă bogăția,

E scrisă armonia.

E scris să îmi dau voie,

Să râd , sa plâng,să spun,

E scris ca să mă bucur

De tot ce e in jur.

E scris să mă opresc,

Și aer să respir,

E scris să tot privesc,

Apus și răsărit.

E scris să stau cu natura,

E scris să mă-nteleg,

E scris să stau departe,

De oameni ce rănesc.

E scris să tot pictez,

Cu sufletul și mână,

E scris s-astern pe file,

Cu sufletul ce simt.

E scris să mă ascult,

Să mă-nteleg in noapte,

E scris să mă trezesc,

Să-ncep o nouă carte.

E scrisă libertatea,

Să o urmez fidelă,

E scris să-mi urmez calea,

Și să mă țin de mână.

E scris să fiu iubire,

Să simt blândețea ei,

E scris să las masculul,

Să aibă rolul lui.

E scris să mă ridic,

Când cad sau mă împiedic,

E scris să pot, să vreau,

E scris să am curaj,

Din suflet sa-mi fac ,,rai,,..

Tot ce-am simțit ca lipsă,

Tot ce-a fost durere,

Tot ce-am simțit ca frică,

Tot ce-a fost umilință,

Tot ce-i neputință,

Tot ce-a însemnat nesprijin,

Când eu strigam în suferință,

Am înțeles acum că tot ce am trăit

Au fost falsele iluzii, profund, adânc simțite...

Am strigat îndurare, am zis că nu mai pot,

Și-n fiecare urlet eu mai treceam un hop...

Azi Universul vine și îmi deschide drumuri,

El îmi deschide uși ce eu nu le-am văzut.

Am fost doar adormită și prinsă în dorințe,

Am acceptat, umilă, regulile scrise de suflete pierdute,

În a lor lăcomie, frustrare nerostită.

Azi Universul vine și îmi deschide ochii,

El îmi deschide drumuri și îmi arată locuri.

O face ferm și clar, o face cu blândețe.

Din drum de mă abat,

Mă îndrumă în alte locuri.

Încredere deplină în drumuri luminate,

Spre ușile deschise ce au un scop în viață.

Și îmi arată calea prin visele ce-s clare,

Din drum nu mă abate când pare eșuare...

Mă îndrumă cu blândețe, cu aer de iubire.

Mă lasă să decid când drumuri îmi deschide,

Și orice drum ales e sigur, protejat...

Căci am trecut prin foc, prin apă

Și teste am bifat...

Pauza e timpul meu.

Rămân cu mine acum,

în somnul liniștit de noapte.

Las visele să-mi curețe

tot ce nu am făcut eu.

Pauza… shhh… ce liniște de seară.

Ochii mei, închiși în somn,

mă caută prin tot Astralul

și mă găsesc plină de gânduri.

Curg șiroaie printre visuri,

iar corpul meu se vindecă.

Recunoștință!

Atât...

Atât am făcut azi...

Nu e loc de mai mult

Atât pentru persoane

Ce nici nu m-au văzut..

Atât pentru voi toți 

Ce m-ați trădat , rănit,

Atât pentru voi care 

M-ați judecat căzând 

Atât le spun la toți,

Atât e drumul meu,

In care am tras de ei ,

Să schimbe cand e greu..

Și tot ce n-au schimbat...

I-am ajutat din nou...

Și de n-au observat,

Atât, eu am pus punct...revin la mine acum.

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Incerc la toate să fac fată

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

$i nici cea mai întunecată poezie

Nu redă durerea ce zace în mine.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Și rup foi din calendar

Peste zile iarăși sar

Nici nu știu ce nu mă doare 

Să-ți șoptesc din întâmplare

Beau pahar după pahar

Cu venin să sting, în zadar

Zorii vin, la fel și pleacă

Și simt zilele cum scapă

Printre degete se scurge

Timpul fin, uite-l cum curge

Să mă-ntreb unde-oi ajunge

Poate atunci când n-oi mai plânge. 

În valea plângerii, sub cer de fum,

Se pierd pașii reci pe-un vechi drum.

Luna atârnă ca un ochi obosit,

Iar vântul șoptește ce timpul n-a dorit.

Copacii își pleacă umbrele-n zare,

Purtând printre ramuri povești fără soare.

Un clopot se-aude, departe, stingher,

Ca o amintire rămasă-n eter.

Apele negre reflectă tăcut

Chipuri de vise ce n-au început.

Și ceața se strânge în jurul văii,

Ascunzând toate tainele nopții și ale ploii.

Dar chiar și-n întunericul greu, nesfârșit,

Mai pâlpâie-o stea peste-un drum rătăcit.

Căci valea, oricât de pustie ar părea,

Ascunde în tăcere și-o rază de viață.

Să nu faci din mine poezie.

Nu merit rimă, metaforă, suspin.

Am fost un „prea mult” în inimi goale,

Și poate-am ruginit de-atât venin.

Nu-mi pune flori, n-am știut să le primesc,

N-am știut să stau, nici să cer, nici să cresc.

Am vorbit prea tare în lumi surde,

Am iubit prea mult ce n-a fost vrednic.

Când n-oi mai fi, n-aduce vină,

Nu te întreba „dacă…” – era prea târziu.

Eu știam că unii rămân doar până doare,

Așa cum umbrele pleacă la amiază, nu-n pustiu.

Să nu plângi. Plânsul nu repară.

Ți-aș cere să uiți, dar nici asta n-ar ajuta.

Poate să taci e mai curat decât o rugă,

Dar nici asta nu ajută

Am fost acolo. Am fost până m-am stins în șoapte.

Tu uită-mă, dar nu te uita pe tine.

Că într-o lume în care am dispărut tăcut,

Vreau doar să rămâi întreg, nu vinovat, nu rupt,

ci viu.

Бежать —
чувство, что вечно преследует меня.
Убежать от любви,
убежать от бед,
убежать от себя —
но спасенья всё нет.

Я бегу сквозь туман,
сквозь холодный рассвет,
прячу сердце от ран,
но спасения нет.

Единственное, чего я боялась всегда —
это встреча с собой,
где нет больше "куда",
где исчезнет покой.

И в поэмах, в поэнях, в тихих снах у огня
я пыталась забыться —
но нашла лишь себя.

Când imi urla tăcerea prin dor

Şi prin liniști durerea-mi adie

Numai așa pot trece mai ușor

Scriind din nou o poezie.

Nu e zi să nu mă întreb

De ce ai fost așa cu mine

Şi seara să nu îmi sterg

Lacrima de pe bărbie..

Sunt puternică și demnă

Pentru cei la care ţin

Dar când pun capul pe pernă

La tristețea mea revin.

Poate asta mi-i menirea

Să nu pot uita de tot

Cum ai ales risipirea

Unui ultim vin în... 2

Și rog stelele de sus

Să nu mă inrăiască

Atât cât mai am de dus

Durerea asta sufletească.