Nemuritoarea

O, speranță de smarald,

Văd în tin’ un suflet cald.

Mâinile mi-s înghețate,

Dă-mi iubire să mă rabde.

Trupul tău cel dezvelit,

Las-un gol nemărginit

Și parfumul de-orhidee,

Lasă-n minte o idee.

O, tu dragul meu nebun,

Cu ochi verzi ca la alun.

Ia-mă-n brațe și stârnește

Tot ce-a fost și tot ce este.

Iubito, arată-mi scoicile
Și cântă-mi toate nopțile,
Căci învolburata mare,
Scrupule sigur nu are!

Soarele este un astru
Și văd cerul cel albastru,
Căci, eu fără tine nu-s,
Dar tu mă privești de sus!

Da, tu dragul meu nebun
Și frumos, ce pot să spun,
Căci fierbintele nisip,
Nu așteaptă nici un pic!

Ai răbdare cât cuprinde
Și nu te lega de cvinte,
Căci Soarele rău te arde.
Flacăra-ți bate pe spate!

Să adormi pe poala mea
Și să-ți simt inima grea,
Căci, eu te-am iubit și-așa.
Plaja ne va mângâia!

Aș dansa, cu tin’ iubito
Și prin valuri aș zbughi-o,
Căci, grabnic pescărușii zboară.
Eu te vreau de odinioară!

M-așteptai în gară,
Cu zelul tău frumos.
Și-n ochii tăi de vară
Sclipea un foc sfios.

Cobor din tren ușor.
Te strâng tare în brațe
Și simt că ți-era dor,
Să fii cu mine-n noapte.

Pe cerul cel ‘negrit,
O stea a apărut.
Ți-am spus cât te-am iubit,
Iar tu mi-ai dat sărut.

Am așteptat iar trenul,
Ca să fugim în lume.
Lăsăm în urmă drumul,
Trăind fără vreun nume.

Mi-ai luat mâna firavă,
Aveai acel fior.
Șopteai cu voce suavă
Și m-ai lăsat s-adorm.

Stăteam pe pieptul tău
Ș-ușor mă atingeai.
Știam că ești al meu,
Simțeam cum mă iubeai.

Te uiți in ochii mei,
Pierzându-te în Soare.
Mă uit în ochii tăi,
Pierzându-mă în mare.

Pe drum cântam balade.
Vedeam cum te râdeai.
Simțeam căldură-n spate,
Dar tu te-mbujorai.

Plecat-am noi departe,
Să fiu numai a ta.
Să stăm pe iarba verde
Și să cădem pe ea.

Ajuns-am noi acolo,
Să fii numai al meu.
Să-ți cânt mereu ,,Țigano”,
Să uiți de tot ce-i greu…

,,Țigano" - Bosquito

Mi-e dor de noi.
O, dragul meu!
Să-ți aud râsetul tău,
Stând pe plajă amândoi.

Noapte caldă, noapte caldă!
Mai trezește-mă o dată,
Să fim doar noi amândoi,
Stând pe banca dinapoi.

Ia-ți cămașa înflorată.
Hai pe plajă înc-odata.
Și-n păr să-mi pui flori de tei
Săruta-m-ai cu ochi grei.

Brațele îmi sunt deschise,
Te așteaptă, nu sunt vise!
Eu vreau doar o-mbrățișare,
Nu o uit pân’ la pierzare.

Să te mângâi mult aș vrea,
Să-mi iei mâna-n mâna ta,
Să mă joc cu părul tău.
Doar să uit de dorul meu.

Uite-mă, eu sunt aici.
Vreau să îți vorbesc, ce zici?
Mai știi când noi ne-am iubit?
Vai! Am prins și-un răsărit.

Iar acum mă risipesc,
Soarele face sclipire.
Nu am vrut să te rănesc!
Am creat o amintire.

În pădurea liniștită,

Pusa-mi cortul neclintit.

Vine vulpea hămesită

Și-mi fură ce am gătit.

Tu prin stele enigmatic,
Stai ca lupul singuratic.
Și nu te-am văzut demult,
Ești departe prin văzduh.

Ploaia îți atinge corpul
Și cămașa ți-o înmoaie.
Apa curge peste tine,
Ai nevoie. Ești o floare.

N-am umbrelă să te apăr,
Cum nici tu nu mai ai glas.
Ți-am călăuzit fiece pas.
Dar nu mai aveai astâmpăr.

Și tânjesc dup-al tău trup.
Să te văd, să te seduc,
Să mă pierd într-un sărut.
Și pozele să nu le rup.

Ai fost marea mea iubire,
Iar eu am crezut în tine!
Lasă-mă să nu-mi mai pese,
Vai! Deja e ora zece.

Brațele îmi sunt înfipte
Și eu nu mai am cuvinte.
Uită-mă și nu te-ntoarce,
Vreau doar să mă lași în pace!

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Sunt feciori din vatra veche, meșteri mari în duh și-n rost,
Unul sapă-n piatră seacă, altul scrie ce a fost.
Slova udă-ncet hârtia, prinzând tainic jurământ,
Iar în stânca uriașă, dalta naște un descânt.
Văd troița roasă-n carii, la margine de hotar,
Spune-Arghezi: „Frate dragă, dăm și slovei aripi, har,
Să-nălțăm lumina nouă peste vămile de jar,
Arta trece prin ferestre, către-un vis fără hotar.”
Mândru-i Brâncuși ca o stâncă, greu se lasă pe răzor,
Anii apasă pe umeri, trupul tot i-e roditor.
Palma aspră ca țărâna îi șoptește-n asfințit:
„Veacul acesta de trudă, tare mult m-a dăltuit!”
Duhul lor se joacă vesel între daltă și ulcior,
Unde fierul mușcă tainic dintr-o piatră cu mult spor.
Condeiul scrie încet, dup-o sfântă chibzuială,
Viața naște iar, din umbre, noua sa rânduială.
Urcă liniștea pe scară-n stâlpul fără de sfârșit,
Fus subțire de lumină unde soarele-i oprit;
Lăsând în urmă tot restul, ce e vechi și obosit,
O rugă urcată-n ceruri dintr-un munte de granit.
Pietre și file de carte sub vremi trec și se albesc,
Dar la Masa cea din Târgu, scaunele-n veci vorbesc.
Slova urcă prin trecut, spre-un adânc de mari destine,
Pentru cinstea de gorjean și pentru ziua ce vine.
Rugăciunea le e punte, în adevăr de bazalt,
Iar unealta-i doar o cale spre un cer tot mai înalt.
Din inimă scot lumina, fulger nou peste cuvânt,
Iar azi slovele prind viață dintr-un vechi și sfânt pământ.
Fii de-aici, din vatra sacră, pe vecie-n acest loc,
Peste sate, peste munte, unde s-a aprins un foc.
De la Târgu la Hobița, urcă-n slava Domnului,
Doi artiști ce au dat lumii jarul vechi al Gorjului.

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Era frig și totul gri,

Și trăiau cu ochii-n patru;

Glas uitat în colivii,

Fratele-l trăda pe altu;

Și uitându-se în spate

Au văzut în urma lor,

Pâlcuri, pâlcuri de armate:

Sângele străbunilor;

Și-adunându-se cu toții,

"Tatăl Nostru" ca să-l cânte,

Și-au strigat, plângând, și morții

Să se scoale din morminte;

Și cu piepturile goale,

Cum au fost mai înainte,

Au ieșit cu mic, cu mare;

Inima zbătea fierbinte;

Și cerându-și toți în cântec,

LIBERTATEA lor pierdută,

Le-au trimis în ochi și-n pântec,

Gloanțe; Moartea fiindu-le redută;

Și-au crezut, prin moartea lor,

Cei rămași în libertate,

C-or sădi un viitor

Să-l trăiască-n demnitate;

Dar mișei și trădători

În picioare au călcat,

SÂNGELE EROILOR,

Si-asta e de NEIERTAT..

         Am îndrgit de mic istoria. Îmi vorbea despre trecutul neamului meu.

Nomazi din vremuri srăvechi, au ajuns pe aici, venind de departe, din locuri 

pustii și aici la noi a găsit tot ce în timp au căutat. S-au statornicit, s-au legat 

de aceste meleaguri, au devenit stăpâni. Dar valuri de năvălitori au venit,

doritori de frumusețele și bogățiile acestor locuri. Tracii, Dacii și cine o mai fi fost 

a apărat cu viața, vatra lor, au muncit, au construit o țară modernă, unde urmașii 

se mândreau cu originea și istoria lor.

      Au venit barbari din toată lumea,

Din orient, din occident să fure

Câmpiile și munții și pădurea

Robind poporul pașnic, urgia să îndure.

Românul, acum s-a gândit

În lungul istoriei, nu ne-am prăpădit

Pe vatra noastră, credința am zidit 

Meleaguri străine, averi, nu am cotropit.

Astăzi avaria, dorința de putere-i mare,

E greu să mai găsim un patriot cinstit,

Că lumea-i plină de hoți și hiene

Iubirea de popor și țară a murit.

Printre atâția farisei, trădători de țară,

Sunt cei ticăloși ce uneltesc pe bani,

Ar vinde tot ce pot,să vândă și pe cei sărmani,

Bolnavi, bătrâni, copii, au ajuns orfani.

Împărații lumii, se războiesc, cine-i mai tare,

Care pe care distruge, cu armă sofisticată...

Sunt glorificați?...oare cred?...au mintea stricată...

Ei cred că au ajuns zei, sunt doar niște mișei.

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.