MERGEM LA VOT

Mi-am propus să fiu optimist,

La ce m-ar ajuta să fiu trist ?

Timpuri grele, au fost și vor fi,

Nu vom scăpa de ele, cât vom trăi.

Dar acum vin peste noi grămadă,

Mulți se străduiesc să nu le vadă.

Dar nu le poți ignora când vin,

Când primesc facturile, simt gust de venin.

Uneori, mă întreabă boala ce fac ?

O asigur, că nu i-am găsit leac,

Pentru leacul ei, îmi trebuiesc milioane,

Să mă tratez, ar trebui să fac foame.

Dacă am undeva o datorie veche, mică

Iluzorie sau uitată, o plătesc de frică 

Pentru că mă cheamă chiar și-n tribunal,

Sau plătesc majorări, multe-anual.

Era bine când eram un biet optimist,

Dar chiar natura, mă face să fiu trist,

Soarele mă arde, apele scad în vaduri urât,

Toate le trăiesc acum și port un nod în gât.

În memoria soțului meu MANOLE DRAGOMIR.

Ai trecut prin viață ,trăind-o , iubind-o ,prețuind-o.

Ai lăsat în urma ta ,impresii bune și respect.

Asta spune tot despre tine! Nepoții care te iubesc 

dincolo de moarte .

     Odihnă veșnică ,dragul ,nostr drag !

Mititel și drăgălaș

Greieraș ,botezat de naș,

Campion la sărituri

Prin fânețe și păduri .

Douâ antene poartă în frunte

Cântăreț  din vale-n munte,

Și-și acordă  lira bine

Cu acorduri  foarte fine.

Dă concerte minunate

Mai în fiecare noapte

Și așa face toată vara

Tot cu scrpca și chitara.

Ocupat cu deplasarea

Uită că se duce vara,

Și că e goală cămara:

Iar când toamna se așterne

Și din nori  ,stropi reci se așterne

Micul nostru  greieraș

Ca un trubadur trufaș ,s-a retras.

Casă n-are, nici provizii

Se hrănește cu iluzii;

Dar povestea ne mai spune

C-a umblat după împrumut

O ,așa insultă ,unde s-a

Mai pomenit?...

Sunt Tarzan, așa mă cheamă,

Am rămas a nimănui

Stăpânii, s-au mutat, bag seamă

Ograda, grădina,casa sunt pustii.

Nu știu, cine mă mai scapă?

Doar o gaură în gard

Plec la baltă, să beau apă,

De mâncat, o să mai rabd.

Tristă viață, dar nu plâng,

De furat, n-am de la cine

Am ieșit din sat în crâng

Nu pot răbda de foame și mâne.

Trecea cineva pe drum 

Mă privea cu milă, ce om bun

Am plecat după el, sperând....

Vii cu mine ?mă întreabă zâmbind.

Și cânii au un Dumnezeu al lor,

Nu ași fi putut trăi, fără ajutor

Eu singur, el un sărman  ciung,

Facem o pereche, de drum lung.

Alunec spre trecut,în amintiri

Mă scald în roua acelor dimineți ,

Tăcute umbre îmi fac semn

Cu-un soi de viață în priviri.

Un dor își pune azi peceta

Pe vremea anilor de-atunci,

Când soră îmi era natura

Și mamă satul dintre lunci.

Ce legătură nevăzută

Cu mult cântatele cărări ,

Mă duce-n ochiul din pădure

Și adorm pe lumile de flori ?...

S-au scurs 36 de ani, de când a avut loc, așa zisa revoluție, care a izbucnit la 

16  decembrie 1989, la Timișoara.Toți românii s-au cutremurat de așa veste.

E drept, că unii știau, iar alții chiar pregătise evenimentul. După aceia s-au spus

multe.Unii erau entuziasmați, nu știau ce urmează. Așteptau o viață mai bună.

A fost un fel de tăvăluc  ce nu mai poate fi oprit.Oamenii debuzolați, au primit 

schimbarea. Toate refurările, nereușitele, slăbiciunele, lăcomia, răutățile, avaria,

au ieșit la suprafață în numele dreptății și libertății. S-au unit orgolii rănite,au 

înființat partide, partidulețe, au pus mâna pe putere.Aceștia, nu aveau în vedere

că sunt exponenții unui popor, al unei țări. În dorința de putere, având exemple 

din lumea, așa zisă liberă, au pus mâna pe puterea politică, apoi pe economia 

țării. Doamne, ce-a urmat! jaf, jaf, ca la drumul mare.S-au îmbogățit imediat 

hoții și golanii.

Mai dârz ca tine n-am văzut 

Să te topeşti în marea cea romană

Să dai tribut, averi trupești

Dar mai de seamă sufletești 

Romanilor cotropitori și seci

Să-ți aperi limba cea de veci

Cu zaț chirilic se-anunțau

Păgâne cotropiri de plaiuri

De când ne știm, avem un graiu

Răpuși, făcuți hamali și tributari 

De gloate snoabe, de avari

Suntem aici prin vii și demni și sfinți 

Ștefan, Mihai și Brâncoveanu

Letopisețe mari ce ne hrănesc 

Cunoașteri și origini românești 

Ce astăzi încă nu pălesc 

E sfântă limba ce-o avem

Căci încă suntem vii și vechi

Meleaguri sfinte strămoșești 

Altar al limbii românești 

Marius Ene, Polonia, 31.08.2024

Ziua Limbii Române 

N-am avut mult.

Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,

Și o pâine împărțită la doi.

Dar din fereastră vedeam câmpul

Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,

Am cărat zile grele în spinare

Și n-am întrebat: „De ce eu?”

Pentru că eu am rămas.

Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.

N-am vrut palate, nici haine scumpe.

Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,

Să mor cu fruntea sus,

În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.

Dar voi adormi într-un loc

Unde iarba-mi cunoaște pașii,

Unde vântul îmi știe numele.

Și acolo, sărac, dar neînfrânt,

O să fiu acasă.

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Dau ceasul anilor înapoi,

Când tineri, eram amândoi,

Și atunci erau zile triste și grele,

Dar noi eram fericiți, cititori în stele.

Grijile,nu ne scoteau afară din țară,

Aveam toți ce pune zilnic pe masă

E minciună curată, ne place minciuna 

Avem pe cine azi, arunca vina.

Erau opt ore de muncă cinstită 

Munca era o onoare, nu ca astăzi julită,

Cu huligani și hoți, cu nasul pe sus

Când nici un cuvânt nu mai de spus.

Acum, diferențile claselor sociale tot cresc

Învățământul, strigă după profesori inimoși

Doctori buni și miloși din funclii sunt scoși

Vin nulități fără har, bolnavii parcă cerșesc.

Doare tot ce nu merge azi bine în țară,

Ne-au înundat străinii cu atâtea gunoaie 

Forța de muncă tânără a plecat afară

Ne plângem viața grea, dusă de suvoaie.

Depuneți armele vă rog,

Să fie pace peste tot în lume!

Mai bine să purtăm un dialog,

Doar asta să ne zbuciume!

Depuneți armele vă rog,

Vreau să rămânem la prolog

Și chiar de am avea noroi,

Să nu știm de război!

Vreau să avem cerul liniștit,

Doar de porumbei albi iubit,

În cioc cu ramuri de măslin,

Să îți fie frate un străin .

Și de-o să vină numai ploi,

Eu totuși nu mai vreau război!

Că și așa ne războim între noi

Și toate le prefacem în gunoi.

Suntem aproape toți de granițe,

Dați-vă flori sau măcar iconițe,

Acum un gând nu îmi da pace,

Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!

Și tot mă rog în monolog,

Depuneți armele va rog!