Putin de soare

Tot mai mulți moldoveni pleacă,

Și nu se mai gândesc la familie

Ca fiecare om așteapta,

Cât va mai tine această filosofie.

Lucrează cu anii la betoane

Pentru a primi niste monede,

Dar cu niste rabdări că pe poale

Ei vor succede.

Tot trece timpul pîna când,

Se gândește să plece înapoi,la familie

Dar tot îl trece un gând...

Cât va continua această poezie?

Și ajugând acolo,

Se gândesc la diaspora

Deoarece vor ca,

Să trăiască acolo mai bine

Au condiții de trai,dar...

Nu pot lăsa familia,

Căci este că un dar(cadou)

Ce nu poate fi prețuit nici că Biblia.

Și tot ajung la un gând comun,

Părinții,familia nu sunt mai pretiuti că diaspora

Așa că gândestete bine,până îți spun

Nu te grăbi a explora

Căci viața are multe întorsături,

Prin care trec toti,

Cu foarte multe răsturnături

Dar,oricât de greu ar fi tu tot inoți..

Compusa și scrisă de:Leca Nicolae

Cat este de important

Să fac ce este corect

Valorile mele să le respect

Nu contează cat este de greu

Să calc pe mândrie mereu

Ca tu din ceruri ne privești

Și ai vrea să ne povestești

Despre valoarea unei vieți de om

Nu ți-a plăcut niciodată să fii lacom

Tu ai fost lângă mine și ai așteptat

Să iau viața în piept și să răzbat

Niciodată nu a contat

Ce cred alții și ce a urmat

Tu ai mers pe drumul tău

Cu credință în suflet la bine și la rău

Dar drumul tau s-a încheiat

După mare suferință ai plecat

Eu știu ca tu ești lângă noi

De sus din ceruri ne ghidezi

Pe drumul nostru de noroi

Niciodată nu ne vei lăsa

Lacrimi pentru alții a vărsa

Tu de acolo din rai

Putere tu ne dai

Să nu uităm de noi

Un trandafir roșu

În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit

Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare

Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!

Cristina Vesa

Am rămas undeva între trecut și viitor,

la granița dintre ele,

dar nu în prezent.

Undeva între a fost și va fi,

am rămas la ce erai tu

și ce credeam că puteai fi.

Am rămas la noi

și la visul năruit de a fi...

Dor de tine

Dor de casă

Dorurile nu mă lasă 

Aud cântec de chitară 

Sunt aici te-aștept la gară 

Au cânt de păsărele 

Cum zboară gândurile mele 

Și mă duc și eu cu ele 

Și la tine mă gândesc 

Doar pe tine te iubesc 

Simt parfum de primăvară 

Tu m-aștepți lângă cămară 

Doru-ncepe să te doară 

Doru-ncepe să apară 

Dorurile mă frământă 

Ca o rugăciune sfântă 

Aud vioara care cântă

Balade și doine care mă-ncântă 

Plâng cu lacrimi după tine 

Timpul înapoi nu vine 

Și mă uit în sus la cer

Văd al tău chip efemer

La stelele ce strălucesc 

Și la tine mă gândesc 

Vremuri bune mi-amintesc 

Dor de tine 

Dor de casă 

Dorurile mă apasă

Când pe tine te aștept 

Cu gândurile eu mă cert

O mulțime de gânduri 

Zboară în minte, ca niște fluturi

Stau pe malul râului 

Țin în mână spicul grâului 

El de tine îmi amintește 

Știu că te gândești la mine 

Să ști că mi-e dor de tine 

La orice pas făcut de mine

Mă duce cu gândul la tine 

La orice cuvânt spus de mine 

Îmi amintesc cu drag de tine 

Lângă tine e un vis

Parcă ar fi un paradis 

Un vis frumos fără sfârșit 

Doar pe tine te-am iubit 

Lângă tine m-am simțit fericit

Lângă tine m-am simțit iubit 

Să știi că cu drag mi-am amintit 

Clipele în care lângă mine te-am simțit

Aud cântec de chitară 

Cu acord de primăvară 

Vreau să te mai văd 

Măcar o oară 

Sus pe deal la apus de soare 

Am să te mai văd eu oare 

Am sperat c-ai să mai vii

La iubirea inimii 

Că am stat și-am așteptat 

Ore întregi eu m-am rugat 

Dar tu nu te-ai mai întors 

Dar eu nu mai sunt furios 

Că erai dar n-ai mai fost 

Ți-am răspuns cald și duios 

Ce-ai făcut n-a fost frumos 

Acum sunt singur

Și mă gândesc 

Ce rost are să iubesc 

După ce am fost trădat 

Iar acum îngândurat

Privesc cerul înstelat 

Într-o seară întunecată 

Iar acolo văd o stea 

Ea este speranța mea 

Care-a fost , dar nu mai e 

Pe cer mai văd și luna

Ea era dorul meu 

Dor mai mare ca un zeu

Dor veșnic, nu trecător 

N-am să-l uit 

Până am să le spun tuturor 

Ce e dorul adevărat 

Și ce înseamnă să fii trădat 

Iar acum vorbesc în gol 

Vorbe ce nu au niciun rol 

Nu le pasă tuturor 

Că ei nu știu ce e dorul 

Ei nu știu cum mi-a fost mie 

Că mi-a fost dor de tine 

Ei nu știu câtă iubire 

Am purtat eu pentru tine

Că ai fost  ca o prințesă

Într-o poveste atent culeasă

Ca un trandafir înalt 

Ducesa frumosului meu basm

Ca soarele pentru vară 

Ca un ghiocel de primăvară 

Gingașă și delicată 

Ca o prea frumoasă fată

Atât de mult eu te-am iubit

Nici în stele ,nici în lună

Tu nu ai fi ghicit 

Cât de mult eu te-am prețuit

Dar tu nici nu te-ai gândit 

Că după tine am suferit

Ție nici nu ți-a păsat 

Cât timp eu te-am așteptat

Să te țin la mine în braț

Eu am crezut că m-ai iubit

Dar defapt tu m-ai mințit

Câte scrisori eu ți-am scris 

Înapoi niciun răspuns n-ai mai trimis

Acum lacrimi cad pe obrazul meu

Cad încet și-ating pământul greu

S-a dus cu ele și sufletul meu

A pierit cu tot cu mine 

Dar să știi că mi-a fost....

Dor de tine

Dor de casă 

A fost o perioadă frumoasă 

Dar am fost mințit 

Și a devenit dureroasă 

Uneori dorul e un sentiment plăcut 

Dar pe mine m-a durut 

Iar acum iau totul de la început

Chiar de nu va mai fi totul bine 

Mie mi-a fost.....

Dor de tine

Mi-a fost , dar nu va mai fi

Iar acum voi merge pe vocea inimii

Nu va mai fi la fel 

Dar o să am o inimă de fier 

Nu una adevărată

Pentru că de va fi adevărată 

Voi fi mințit încă o dată

Iar mintea e deja săturată 

De un dor mincinos 

Cu aripi frânte și curios

Să ajung din nou furios

Mă întreb cum va să fie

Oare o să-mi fie bine

Tot ce știu despre mine

E că mi-a fost cu adevărat 

Dor de tine

Am avut un mare dor 

Mare,mare cât un nor 

Stătea pe cerul inimii mele

Mie îmi făcea plăcere 

Până în final eu am aflat 

Că dorul meu adevărat 

A fost mințit și înșelat 

Sper că totul va fi bine

Spun ce o să regret mulți ani, o mie 

Mie mi-a fost fără minciună

Dor de tine

În Hristos să ne încredem 

Căci El ne e Pastor,

Călăuza ce ne duce 

Sus în cer la Creator.

Noi trebuie să ne smerim 

Ajutor în El găsim;

S-ajutăm pe fiecare 

Să ajungă la scăpare.

Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.

Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.

Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.

Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.

Între cei patru pereți

Negru gând, taie prin fum,

"Ce sunt oameni deștepți?

De ce ne fac scrum?"

Prin fum, durere și țipete-n amurg

Scriu pe aste foi murdare,

Stihuri ce din inimă-mi curg

Stihuri negre, oarecare.

Bate agale-n al meu piept

O suspiciune arzătoare,

"De ce e omul deștept,

O dezamăgire care doare?"

Sunt un puzzle și nicio combinație nu îmi iese

Mă grăbesc și cu timpul se mai adună piese

Acum, astept a mă cunoaște, desface și reface,

Dar sufletul ce-mi zace și tace-mi stă ca pe ace

Mă pierd prin gânduri și mă simt ca-ntr-o ceață

Mă simt legat de-amintiri, dar mă-ntreb: "cu ce ață?"

Când totul se împrăștie și uiți ce ai fost sau ce esti

Ce iubești? Ce dorești? N-ai răspuns și nici nu poți să zâmbești

Este greu pentru tine, pentru mine... pentru oricine

Când ceva îți lipsește, îl aștepți, dar nu mai vine.

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

M-am tot gândit:
Ochii sunt ferestrele bunătății,
Dar și ale melancoliei,
Ale unui suflet blând,
De emoție chinuit în somn.
Dar vă jur solemn
Că încep să îndemn:
Uitați un alchimist
Care tristețea și jalea
În bucurie le transpune,
Zâmbet lin înflorind
Pe un chip ridat de timp,
Amarul incandescent,
Care a durat numai un moment.