,, Poetic ''

Într-o luptă cu sine te atacă și apatia,

Acolo unde apare lumină se va deschide o cutie.

Să fii pregătit ,să primești un nou trup,

Iar la înălțimi prea mari nu încerca să te lași rupt.

Picături de valeriană , demonstrează de ce ești în stare

Când peste tine va cădea o privire înșelătoare.

Poate în altă lume , vom reuși să fim împreună,

Multe cuvinte nu o să ți le mai pot spune.

Îți duci viața pe fugă, trăiești în grabă,

Nu dorești să profiți de clipa ce ți se-arată,

Pe bună dreptate , îmi pare rău pentru tine,

Nu trăi în viitor, el nu o să mă aștepte pe mine.

Vrei să rămâi în baltă, da e boală.

Blocurile de beton îți vor conserva mișcarea

Și dorința ta de a încerca să trăiești mai bine,

Încarcerarea curând va lua sfârșit când mă voi elibera de tine.

La marginea ierbii te-ai lăsat ars de soare,

Un final frumos , nu te-ai ferit nici de ploaie.

Acel apus îți marchează sfârșitul 

Pentru a trăi nu-i destul doar aer.

E alegerea ta la câți ani să te-ngropi

Însă decizia nu-ți va aparține doar ție.

Prețul vieții tale nu li-i cunoscut lor,

Clubul 27 e un scop de mândrie.

Calculează-ți tactul și măsoară-ți cerul

Cele mai lungi aripi duc la zboruri letale.

Nu ai unde să te grăbești căci peronul e gol,

,, Sper să-ți găsești un antidot pentru problemele tale''.

Niște modele fierbinți într-o lume murdară,

Îți golești buzunarul sau lași un suflet gol 

E alegerea ta în acest univers

Ce reprezinți tu fără bani fiind un om ?

La o parte speranța și acei vampiri

Care vor continua să sugă și după moarte 

Iar când te vei înălța ca o coloană spre cer

La o lume uitată vei lua și tu parte.

Iar dacă strălucești pe pământ și deasupra

Să știi că ești un actor mai bun decât iubirea 

Căci dragostea te duce la sex

Iar lumina ta doar fericire.

Fie iubești Chișinăul de seară

Sau te va iubi Chișinăul o noapte întreagă,

Ai putea încerca să schimbi mai multe chestii

Dar multe gânduri ce le porți acum nu se iartă,

Iar dacă plecarea mea ar însemna ceva 

Pentru tine desigur că nu contează 

Faptul că într-o zi ai putea pleca și tu 

Acolo unde apune soarele și se judecă viața.

Între raze de soare și blocuri de beton,

Între case pustii și un suflet gol 

Poate fi iubire ,una fără condiții

Să fie o dragoste pentru om.

Sexul nu e dragoste ,un animalic instinct

Iubirea nu golește sufletul ci îl umple dragă

O valoare deosebită ce trebuie apreciată 

Căci dragostea ca și viața moare subit.

Iubește și vei fi iubit sigur cândva 

A iubi înseamnă să-ți trăiești frumos viața

Și dacă ai putea să-i oferi sentimente cuiva

Atunci să știi i-ai dăruit o speranță.

Dragostea e un lucru frumos și suprem

Mai luminos decât soarele de pe cer

Așa că iubește mereu.

Uitați vor fi cei ce au plecat , bineveniți cine a rămas.

E o trădare să îngenunchezi în praf iar de la frig să rămâi ars.

Un turist neobișnuit într-o călătorie temporară

Ți-ai demonstrat lumina iar în schimb ai primit un fals dans.

Picioare lungi, să te ridici mai sus e imposibil

Atunci când accesul acolo unde îți dorești devine inadmisibil.

Acoperit de frunze , e cald afară,

Cuvântul ei a fost neverosimil.

Uitați de mulți, puțini care mai păstrează în suflet

Cuvinte dulci, dar te vor lovi mai tare decât un tunet,

Toți îți spun să fugi, ar putea să fie deja prea târziu,

Să nu mai ajungi , acolo unde ți-i predestinat acel destin.

Dezbraca ma de miliarde de culori,

Ca sa pictez un rasarit de soare pe cerul plin de nori...

Dezbraca ma de vise, acolo unde, toate luminile sunt stinse,

Sa se prefaca n stele cazatoare,pe cerul unde soarele nu mai rasare...

Dezbraca ma de lacrimi...sa se inunde o lume ntreaga,si al meu pamant secatuit sa se adape...

O noua viata sa rasara, prin fir de iarba proaspat si printr un gand de primavara...

Dezbraca ma de a mea singuratate cu care am trait atatea vieti,cu care am trait si dupa moarte...

De care m am indragostit atat de tare , ca pictorul de a lui muza ce n suflet i a turnat culoare...

Dezbraca ma de amintiri...sa uit ca a mai fost ceva in urma mea, caci eu nu mai sunt eu,

Si timpul nu mai e timp si nici iubirea si trecutul nu si mai aduc aminte cine sunt...

Dezbraca ma de ea...de gandul ca acolo undeva departe,

Ea inca ma asteapta, sa stam de vorba, la o cafea, 

Dar ce sa i spun  eu Doamne oare...

Dezbraca ma de frici...sa mi regasesc curajul de a ma ntoarce din nou la carma barcii mele,

Lasata in deriva sa se ciocneasca de miile de stanci...

Sa ma intorc din nou la mine si sa ma iau in brate...soptindu mi la ureche...

Ca totul va fi bine...

Dezbraca ma de tot...de dor si de amor...de timpul trecator...

Dezbraca ma  de ar fi sa mor, la o margine de lume, pe iarba intins cu trupul gol...

Dezbraca ma acolo de chinuri si pacate...dezbraca ma de mine...

S arat lumii intregi cum e sa razi...sa plangi...sa suferi...de prea multa iubire...

Ceață

Merg grăbit în ciuda libertății,

Spre tot ce gândurile-mi pictează,

Munți de realizări, asta e vocea sorții,

Îmi spune, doar asta contează...

Dar de ce nu sunt fericit?

Sunt, dar diferit,

Cum adică e drăguț când ma auzi mințind?

Asta simt, nu pretind,

Sau asa cred, stai, asa am fost mereu,

Parca nu... oprește-te, culoarea,

Se scurge, nu mai beau, nu mai vreau,

Ba da, îmi place starea,

Pensulă dispare, o vreau înapoi,

Dispari haos, acum sunt in pragul vieții,

Credeam ca-s întreg, incep sa ma-ndoi,

De ce e totul în ceață în spatele porții?

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

Oh, tu,  alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.

Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.

Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.

Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,

Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.

De mine, poezia e scrisă cu migală...

Cu unelte uneori ciobite și materiale culese ori găsite,

Cu mintea și ochii deschiși spre-năuntru și afară;

Cu penița-ntr-o mână și dicționarul explicativ în poală,

Din inspirația grației divine, prin cunoașterea laică, de-o parte și alta,

Cu imagini pictate din abstracte albastre

Curse prin găuri negre cu sclipiri argintii-colorate și intenții ușor dirijate;

E o mișcare lentă ca transformarea rocilor, ori a cimentului din temelii și case

Și delicată ca petalele florilor, nepăsătoare totuși de atenția trecătorilor,

Ori de programarea clopotelor sau a medicilor de gardă.

E lejer subtilă sau abruptă, ca nebunia primei iubiri

Sau paranoia trădării în faptă...

E o scânteie în flacăra vieții ce-o poartă,

O steluță din corpul coleopterei ce-o zboară prin noaptea densă, galactică și tenebroasă,

Fără cunoașterea nimicniciei sau a imensității ce o transportă.

E o parte din mine, din tot ce ne poartă

Spre frontiera visului, prin mlaștina groasă...

E trăire și vis, emoție, faptă,

E cărămidă, liant și cămin totodată.

E ceva de care mă împiedic uneori.

E Faurul pământului, la treabă cu fulger din nori.

Toți cu măștile pe față se găsesc în orice loc

Și-n ecrane, și la muncă, și pe stradă, și la bloc

Poartă masca așa mult, nici ei nu mai știu cine sunt

Că tot e o minciună mare, e un adevăr mărunt

Și înghiți cât poți de mult, dar e o mare de nebuni

Și paharul dă pe-afară, și normal, tot ei se plâng

Și îți amintești apoi, să fii tu-n gânduri și-n acțiuni

Că ei prin viață merg, dar niciodată nu ajung

Tre să fii atent la tine, căci acolo-i adevărul

Când te privești, te regăsești, te împlinești, atunci sosești

Iar când te uiți în lumea mare, și mai mult să te iubești

Și când vezi iluzia, adu-ți aminte c-așa-i visul

Atunci când te enervezi, trezește-te că doar visezi

Atunci când simți că te pierzi, trezește-te și te salvezi

Când nu știi ce să mai crezi, trezește-te, halucinezi

Când pe tine te trădezi, trezește-te că proiectezi

Tu doar mergi pe drumul tău și caută-te în tine

Nu te mai împiedica de umbre și de ecouri

Nu te mai lăsa furat de vorbe și de tablouri

Doar mergi, și vei ajunge la adevăratul sine

Știu că e greu și că-n jur sunt doar tentații, provocări

Dar cu timpul, acestea nu te vor mai satisface

În timp găsești pacea-n tine, nu în oameni cu purtări

Nu te va mai afecta niciunul ce se preface

Și când te trezești la sine, îți dai seama că nu-s proști

Că doar atunci te poți preface când tu nu te cunoști

Că atunci când știi cine și ce ești cu adevărat

Nu poți fi altul, nu poți minți și nu poți fi mascat