O, ZEI...

    Cărţilor mele le-am dăruit,
    nopţile mele albe,
    închinate pe altarul recunoştinţei,
    căci ele m-au învătat,
    ce-nseamnă tristeţea şi deşărtăciunea oamenilor, 
    ce-nseamnă bucuria şi atât de multe lucruri inutile, 
    după care acuma plâng,
    căci în timp, le-am uitat, 
    şi dor mi-e de ele...
    
    Cărţile mele uitate pe rafturi, 
    pe care colbul s-aşterne, 
    răsfoite şi rupte, cu paginile lipsă, 
    cărţile mele, săracele cărţi,
    ce va fi cu voi, după ce-aţi fost citite, 
    şi apoi aţi murit, 
    lăsând în urma voastră, 
    doar rândurile acestea, scrise special 
    pentru mine, pentru sufletul meu, 
    ca o carte cu paginile goale ?...

    Nu mă voi opri, voi merge mai departe,
    Nimic și nimeni nu mă va înfrânge,
    Mă voi desăvârși în versuri scrise-n carte,
    Cu multă trudă, sudoare și sânge...
    
    Și chiar de-oi fi îngenuncheat o clipă,
    Eu tot m-oi ridica semeț spre soare,
    Spre cerul curățit de-a norilor risipă,
    Voi fi condorul care vrea să zboare...
    
    Și am să strălucesc prin răni, lumină pură,
    Și roditor, în lacrimi, am să sufăr în tăcere,
    Deasupra celor care-n suflet poartă ură,
    Voi triumfa ca luna înălțată peste stele...
    
    Căci drumul meu va fi torent de neoprit,
    Ștergând orice obstacol așezat în cale,
    Căci știu că nu degeaba voi fi suferit,
    Dând sens cuvintelor ca roua pe petale…

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

Parfumul dulceag al florii de prun,
În săculeț de mătase aș vrea să-l adun,
Din trecute și negre, cumplite genuni,
Sakura renaște din albastre furtuni...

Alei preumblate de magnoliile-n floare,
Și-au rătăcit în eter, micuțele corăbioare,
Sub cerul ce-adastă lumea asta nebună,
Sakura ne-așteaptă sub clarul de lună...

Ecoul de clopot coboară din vechiul turn,
Cocoru-și dansează perechea nocturn,
Risipind în mătase ceața subțire,
Sakura vestește a lumii sfințire...

    Dincolo de adânc, valurile
    se izbesc de pieptul ţărmurilor ucigaşe,
    ca nişte zdrenţe-n voia sorţii...
    
    Dincolo de adânc, de veacuri durate 
    stânci ascuţite îngână-n umbre, 
    pasul şovăielnic al norilor...
    
    Dincolo de adânc, curățit de emoţii
    am murit şi m-am născut scoică, 
    ce-ngână oceanul în ochii tăi miraţi...
    
    Dincolo de adânc, mi-am dorit
    să mor din nou, şi,
    să mă nasc umbră. Umbra ta...

    E timpul să scriem; un moment pentru noi, 
    Din condei aşternut, peste vraful de foi, 
    Scrisori volatile într-un singur concept, 
    A cărui idee, sunt sclav şi adept: 
    
    Tu scrie-mi cu degetul un singur cuvânt. 
    Şi crestează-l în prundul cernut la pământ. 
    Scrie-mi orice îţi va trece prin minte, 
    Dar numai să fie vreo zece cuvinte... 
    
    Şi citeşte-mi apoi, tot ce mi-ai scris: 
    Ce mi-ai jurat şi mi-ai promis, 
    O rugă fierbinte, sau un simplu poem, 
    Sau poate şoptit, un aspru blestem... 
    
    Făclie în noapte, ce uşor descompune 
    Lumina în umbrele-i cele mai bune, 
    Pe cerul de vară, o stea printre stele, 
    Un far luminos pentru ideile mele…

Ți-au spus: bea,

Că beau cu toții,

Ți-au spus: ia,

Din fumul morții;

Ți-au spus: minte-i,

Că sunt boi,

Ți-au spus: vinde-i,

Ca pe oi;

Ți-au spus: fură,

Bani sau viață,

Ți-au spus: jură,

Față-n față;

Ți-au spus: taci,

Vorbim doar noi,

Ți-au spus: faci,

La alții doi;

Și-a făcut la rândul lui,

Fix la fel, ba chiar mai mult,

Dându-și suflet dracului,

Dracului si iadului...

    Căutând adevăruri,
    cât de transparent minţim uneori,
    orbi, repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli,
    ne pierdem în labirintul trecutelor vieţi...
    Cu fiecare tăcere, sau ţipăt în plus, 
    suntem mai aproape de sfârşit, 
    mai aproape de gândurile noastre, 
    nerostite ecouri, ce se sting ca stelele moarte...

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

Mă-ntreb, dar fără să-mi răspund
Dacă, voi spune din nou... ,,mamă ",
Când zborul îmi va fi spre asfințit
Că Domnul înspre El mă cheamă.

Mă-ntreb mereu, dacă va fi posibil
Să stăm în doi și, poate să vorbim,
La fel cum o făceam pe ăst pământ
Când colo Sus, în Cer... ne întâlnim.

Mă-ntreb, de poate fi o întâlnire
Când ce citesc, e greu de explicat,
Că trupu-i lut și-n cimitir rămâne
Și doar spiritu-i chemat și judecat.

Mă-ntreb și știu ce îmi răspund
Că viața-i scurtă și e-o călătorie,
Ce are început, dar are și sfârșit
Iar sufletul, trăiește-o... veșnicie.

Mă-ntreb, dar tot nu am răspuns
Ca mama, să mi-o văd.. vreodată,
Așa, că voi trăi cu multe întrebări
Dar fericit, de tot ce-a fost..odată.

Azi, mă întreb și cred că înțeleg
Că suntem trecători și muritori,
Și sigur vom primi cunună-n Cer
Dacă, Domnului, rămânem slujitori!