O, ZEI...

Scăldat în umbra salciei bătrâne,
Visam la trupul tău - o vrajă de cadâne,
Încă simțind penumbra ta de-aseară,
Arzându-mi pielea, ca o pecete amară...

Cu ochi mijiți, priveam spre lacul verde,
Știind că șoapta ta o să mă mai dezmierde...
Curând, în pragul unei nopți de toamnă,
Te voi simți din nou pe piele, doamnă...

Și chiar dacă la noapte va fi frig sau cald,
În ochii tăi, din nou, voi vrea ca să mă scald,
Și-n somnul lacului, adânc, să te mai simt,
Ca pe o băutură-albastră de absint...

Și dacă zorii s-or ivi curmând a nostru vis,
Mă voi trezi cu trupul, iar de tine scris,
C-a tale mângâieri îmi vor fi iar cuvinte,
Pe care le voi prețui și le voi ține minte...

Trebuie să-ți povestesc despre asta... Simt nevoia să-ți povestesc despre asta... Este o întâmplare... dar mai bine te las pe tine să decizi dacă ți-a plăcut sau nu, căci numai tu poți fi criticul meu numărul unu...

Împreună cu câțiva colegi de facultate, ne-am hotărât într-o vară să facem o escapadă de câteva zile în capitală, la niște prieteni de-ale unor cunoștințe, de-ale unor colegi, știi cum e, oameni buni din categoria celor care puteau să ne suporte cu cazarea câteva zile, așa, cu ceva "atenție" cuvenită din partea noastră, mascată sub forma delicată a unor sticle pline cu... vin fără etichetă!

Ne-am urcat veseli nevoie mare, într-un tren personal, fiindcă aveam reducere de studenți, și după vreo opt ore!, ne-am trezit în capitală, încercând să dibuim ce mijloc de transport în comun ne-ar trebui să luăm până la cazare. După multe și îndelungi deliberări, ne-am hotărât totuși să ne înghesuim cu toții câți eram într-un taxi, fiindcă cazarea era departe și ar fi trebuit să țopăim când cu metroul când cu tramvaiul...

Ajunși la destinație, ne-am lăsat rucsacele și țup! ne-am băgat la o terasă, unde am comandat pizza și bere, căci ne era foame de pe drum dar mai ales sete, fiindcă afară era o căldură mare pe care n-o puteam ostoi altfel. După ce ne-am pus burțile la cale, și după ce am mers cu câteva tramvaie (plătite mai mult sau mai puțin), am ajuns în "buricul târgului", pe cel mai larg bulevard, "Champ-Elizee-ul" capitalei cu magazine de fițe de-o parte și alta, la care ne uitam cu jiind, căci oricum nu ne puteam apropia de prețuri, noi fiind studenți cu buzunarele de la pantaloni întoarse pe dos...

La un moment dat, cum stăteam cu toții pe câte-o bordură - căci nu erau bănci prin apropriere - și savuram câte o țigară, unul dintre noi se ridică brusc în picioare gata să mergem spre Grădina Botanică, dar dintr-o dată auzim cum îi crapă turul pantalonilor la spate, de i se vedeau budigăii albi pe dedesubt, acu' ce să facem? - că nu putea omu' să meargă rupt în... spate pe ditamai bulevardul!!!

În apropiere, era o librărie, iar mie-mi vine ideea salvatoare să cumpăr un capsator cu care să-i dreg vremelnic pantalonii. Zis și făcut: plătesc o avere pe capsator, îl iau pe împricinat și împreună intrăm într-un bar, căutând toaleta bărbaților. Ajunși înăuntru, omu' își dă pantalonii jos rămânând în cămeșă și chiloți, iar eu m-am apucat să-i capsez pantalonii întorși pe dos, pe cusătură ca să nu se cunoască... La un moment dat, ușa se deschide, și un individ între două vârste dă să intre, ne vede, îi pică literalmente fața, văzându-mi amicul fără pantaloni, iar pe mine cu pantalonii lui în mână, își cere subit scuze și pleacă precipitat trântind ușa!

Nu știu ce și-a imaginat individul când ne-a văzut așa, dar noi am ieșit pe brânci din bar, râzând cu gura până la urechi, ținându-ne cu mâinile de burtă și povestindu-le și celorlalți din gașcă, printre lacrimi și hohote de râs, pățania noastră!

După ce ne-am potolit, am vizitat pe rând, zona veche a Bucureștilor, Muzeul Național de Istorie, Atheneul, Intercontinentalul, Piața Romană... Spre seară, din preumblările noastre, nu știu cum ne-am nimerit, dar ne-am aflat pe străduțele înguste și întunecoase de pe lângă piața Matache - cea rău famată - și chiar am prins oareșce viteză, mai ales când am văzut niște umbre dubioase care-și sticleau șișurile în lumina plină a lunii... Norocul nostru cu un troleibuz târziu care a oprit cu generozitate lângă noi, culegându-ne sufletele îngălbenite de frică:

-Urcați degrabă băieți, că nu-i de voi pe-aicea, la ora asta!, ne spune șoferul cu țigara stinsă în colțul gurii și șapca soioasă dată pe ceafă... Că altfel vă albesc oasele în apele Dâmboviței!!!

Tremurând din toate încheieturile, am mulțumit cu gurile uscate iască de frică, lăsând șoferului un bacșiș gras din tot mărunțișul nostru, și cum stăteam noi așa amărâți, uitându-ne unii la alții, auzim la radio, la știrile de noapte, că s-au găsit rămășițe umane plutind într-o valiză pe apele Dâmboviței, de ni se ridicase de frică părul pe ceafă ca la urși!!!

Deodată lui Lalu îi crăpă din nou turul pantalonilor, iar noi izbucnim isteric în râs, văzându-l cum se chinuia să-și acopere goliciunea, iar șoferul ne privea prin oglinda retrovizoare cu suspiciune, gândindu-se probabil că ne pierduserăm mințile de frică.

Mai am și acum capsatorul cu pricina..., m-a însoțit peste tot, oriunde m-a purtat cariera, ca un vasal credincios, iar în momentele mele grele, de cumpănă, era suficient să mă uit la el și să zâmbesc amintindu-mi de cum i-am capsat lui Lalu pantalonii într-o toaletă și mai apoi, cum îi zburau capsele în lumina slabă a troleibuzului atunci când i-au crăpat pantalonii a doua oară!

    Ca o ploaie de foc, 
    arzându-mi venele, 
    ca o durere adâncă, 
    mângâindu-mi inima, 
    ca un curcubeu imens atârnat, 
    deasupra unui lac albastru, 
    te-am găsit, te-am iubit, 
    te-am pierdut, te-am uitat...
    
    Şi-acuma-s trist şi-nsingurat, 
    şi plâng fără de lacrimi, 
    căci ochii negri, mi-au secat...
    - şi-n zadar te mai caut, 
    căci nu eşti de găsit -
    şi te iubesc, dar e prea târziu, 
    te doresc - dar e prea devreme, 
    te urăsc - dar e prea nu ştiu cum, 
    te iert - şi nu ştiu de ce...

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

    Când de tine, nevoie voi avea, 
    nu vei fi aici; 
    şi-am să mă-ntreb, 
    ca-ntr-alte alte dăţi:
    "- Ce voi face mâine?"
    
    Poate că-ţi voi scrie versuri,
    aşa cum poeţii le scriau, 
    iubitelor şi-apoi le părăseau, 
    plecând în lume de nebuni, 
    pescari, să-şi caute ursita...
    
    Sau, poate nu-ţi voi scrie, 
    ci doar voi vegeta-n vreun colţ, 
    şi voi trăi din amintirea, 
    acelor ochi, din care mi-am furat, 
    şi mi-am hrănit lumina...
    
    Şi-acuma scriu, să-mi petrec timpul, 
    căci singur am rămas, 
    cu atâtea mute întrebări în glas: 
    destinu' meu nu-i lângă mine,
    ce-am să mă fac? 
   

    Și zău că dac-ar fi, n-ar fi păcat!
    Sau poate-ar fi!, tu ştii mai bine? 

Din iarba verde o nouă zi se înalță,
Cu rouă limpezită ecoul se-ncalță,
Tăcerea e jertfă, cerul ascultă,
Pașii mei goi - sunt rugăciune înaltă...

Tremurând în emoții, lacul m-așteaptă,
Coloane de jad către hăuri se-ndreaptă,
Lumea, încet, se trezește la viață,
Iată, cerul măiastru de nori se agață...

Rătăcesc fără voie prin sufletul meu,
Printre amintiri, fără țintă, mereu,
De sub pleoape lumina își caută calea,
Etern condamnat să ard odată cu zarea...

Sunt singur, însoțit doar de umbrele mele,
Din mine gânduri răzbat ca razele grele,
Strigătul meu sparge în frunze tăcerea,
Unde ești Doamne? Care Ți-e vrerea?

Tu ești aici, dar ți-ai dori

O altă lume să pictezi,

Să fie simplu a trăi,

Să fie simplu să visezi.

Pe pânza albă ce-o visezi,

Eu sunt ecoul din fundal,

Un loc în care să-ndrăznești

Să uiți de zbuciumul real.

Să fie veșnică iubirea,

Desprinsă parcă din povești,

Să nu existe despărțirea,

Să nu ai frică să trăiești.

Să nu existe dușmănia,

Să ai curajul să fii tu,

Să nu cunoști ce-i agonia,

Să nu te doară vorba „nu”.

Ai pus în versuri un răspuns,

Un vis curat și nepătat,

Despre un dor adânc ascuns

Și-o lume care s-a schimbat.

Să poată omul să priceapă,

Că trupul este doar un scut,

Ce ține inima întreagă,

De tot ce-n viață a durut.

În lume singură trăiești,

Cu rana care încă doare,

Pe pânza albă simți că ești,

Ciudata pată de culoare.

E dureros să fii acea

„Ciudată pată de culoare”,

Dar pânza nu ar mai avea

Lumină, viață sau splendoare.

Fără nuanța ce o porți,

Cu rana ta, cu dorul tău,

Ar fi doar alb, făr' să socoți

Unde nu-i bine, dar nici rău.

Rămâi culoare-n lumea gri,

Chiar dacă scutul e rănit,

Învață simplu a trăi,

Așa cum ești... de neînlocuit.

Viață dulce sau amară

Prinsā-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații mărețe.

     Prinsă-n buze însetate

     De științā și de arte,

     Trasă-n piept cu îndârjire,

     Răsuflată-n Rāstignire.

Trasă-n suflet să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Și suflat în gol de aer

În vāzduh de idealuri.

     Răsuflare ușurată

     Răstignire resemnatā

     Cum să mai consum țigara

     Când din ochi gâdil chitara.

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?

Cu ochii mijiți de nesomn, am cercetat întreaga zare,
Cu cer trandafiriu, ce încă zăcea în nemișcare,
Într-o liniște de mormânt, nefirească și grea,
Părea că însăși cerul înalt se odihnea...

Marea adâncă, fără val, era tăcută și ea...
Țărmul și el, nemișcat, întunecat îmi părea,
Nisipul își dormea somnul fără nicio culoare,
În palide stele, cu sublimă nepăsare...

Doar eu împovărat de atâta singurătate,
Îmi ascultam umbra cu interes și sinceritate,
Ignorând steaua nopții care încet apunea,
Fiindcă știam că în mine cerul încă dormea...

Pe perete stă un ceas îngălbenit,

Bătând secundele egal și nepăsat.

Tu crezi că timpul este de trăit,

Dar el te trăiește neîncetat.

Îți faci planuri pentru mâine, pentru ani,

Ridici palate din speranțe și cuvinte,

Dar timpul nu negociază cu sărmani,

Și nu păstrează nimic din ce-ai avut în minte.

Ai spus: „Mai târziu.” De sute de ori.

Mai târziu să iubești. Mai târziu să începi.

Mai târziu să devii omul din visări.

Mai târziu să trăiești. Mai târziu să înțelegi.

Dar „mai târziu” e cel mai mare hoț,

Nu fură aur, nici averi, nici rang.

Îți fură omul care-ai fi putut să fii

Și lasă-n urmă doar un nume vag.

Iar într-o zi, privind în urmă, vei vedea

Că n-ai pierdut în lupte, nici în vreo furtună grea.

Ci în miile de clipe fără glas,

În care-ai amânat viața... pentru alt ceas.

Și-atunci durerea nu va fi că ai căzut,

Ci că puteai zbura și n-ai făcut-o.

Că ai primit un cer necunoscut,

Dar ai rămas privind... și l-ai pierdut.

                                           ............

"La sfârșit nu ne va durea timpul pierdut, ci omul care am fi putut deveni și pe care l-am îngropat cu fiecare *mai târziu* spus."

Ce este oare o interpretare?

Reflexia-n oglindă a gândurilor,

Propia percepție de cugetare

Sau poate lipsa de cercetare.

Ce este oare o prezentare?

Dezvăluirea unor idei și fapte,

Reacția simțurilor involuntare

Sau poate etalarea de concepte.

Ce este oare o previziune?

Concept în teoria unor judecăți,

Adeptul ideilor printr-o viziune

Sau poate convingerea-n calități.

Ce este oare o disimulare?

Mascarea gândurilor în efect,

Croind clipe printr-o simulare

Sau poate un calcul perfect.

Sunt multe sensuri în viață

Care ne sunt drept povețe,

Și de care soarta se agață

Dorind numai să ne învețe.