Gluten free ca vaca

Prințesă mincinoasă care ești,

Cu piele fină și vrăjeli în sânge,

Ce bine stai ascunsă în povești

Și râzi de scriitorul care plânge!

S-a-ndrăgostit de tine fără leac

Creându-te frumoasă și divină,

Prințesă mincinoasă din alt veac

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină.

Tu nu cobori, el nu poate urca,

Îi promiți mult, el crede infinit,

Îl doare, te-ar uita și-ar încerca

S-ajungă cu povestea la sfârșit.

Preferă, însă, să intre-n poveste,

Să-ți fie prinț cu poftă și cu vină,

Să-i faci copii, ca și alte neveste,

Cu vrajă-n sânge și cu piele fină...

E dimineață și-i stricat butonul

De sonor al lumii din acest oraș,

Zeul gălăgiei, luat cu somnul,

Devine laș.

Liniștea pare mică dar e mare

În orașul ăsta mai mereu tăcut,

Se tânguie un tren în depărtare,

Și cam atât!

Se-aude și un greiere cum doarme,

Ba chiar și-o stea cum strălucește-n cer,

Cu poftă dorm și gloanțele în arme,

Visând la fier.

Patru mii de zâne și Morfeu în vis

Se aud cum sforăie cu toți de zor,

E un zgomot în surdină, interzis,

Ca de motor.

Se-aude și amorul cum lucrează

În trupurile surde de prin case,

E liniște, nimic nu mai contează

Azi la șase.

E toamnă și iar bate vântul 

Cu palma lui vreo trei covoare 

De frunze peste tot pământul 

Și peste noi să ne doboare.

Se duce verdele să doarmă 

Un pic până la primăvară,

Cam temător de-a iernii armă,

Amenințat a mia oară.

Se gândesc cocorii la plecat 

Și urșii la un somn anual,

Câmpul pare-un tort însiropat 

Ascuns, gri, între oraș și deal.

Se numără școlari și-amoruri 

Prin școli mici și cancelarii mari,

Se fâlfâie pe ceruri stoluri,

Mii de navetiști interimari.

Se scriu poeme în neștire 

În mintea oricărui trecător,

De-azi toamna-ncepe să inspire 

De la tâmplar la scriitor.

Am vrea să nu pleci niciodată,

Rămâi la noi tu, toamnă bună,

Ca prietenă adevărată,

Un anotimp, un veac și-o lună!

Am fost invitat să susțin prelegeri în tabăra de iarnă a unei asociații a mamelor singure 

Din Ardeal, la Plaiul Foii, lângă Zărnești,

Loc minunat, mame tinere,

Și eu cu ochii cât cepele și cu hormonii sărind peste bord,

Aproape timid, psiholog profesionist,

Fără gagică de un an și onanist 

La fel de profesionist,

Dar mamele singure m-au vindecat,

Erau bine organizate, aveau liste,

În fiecare noapte îmi venea una nouă în cameră,

Nu refuzam nimic, nu aprindeau lumina,

Grase sau oase-goale îmi plăceau toate,

Îmi intrau fierbinți în pat și îmi făceau de toate,

Eu lor tot așa, șaptesprezece nopți la rând în total,

Ziua eram psihologul mamelor singure

Iar noaptea amantul cu o mie de amante,

Habar nu aveam a doua zi cu care mă iubisem,

Toate zâmbeau și mă răsfățau,

A fost superb, m-au durut șalele o lună,

Vine februarie și m-au invitat iar,

Simt că sunt apreciat, mamele și-au regăsit optimismul, 

Un psiholog e un vindecător sigur, iată.

Se dau demenții lumii-n tiribombe

Prin bâlciuri de războaie și invazii,

Tânjesc să bage pacea-n catacombe

Nebuni senili care conduc prin razii.

Suntem mai papagali ca niciodată,

Sclavi cu salariu și onoare zero,

Muncim pentru buget gras la armată 

Jucându-ne cu focul precum Nero.

Ne sunt contemporani toți idioții 

Care se cred șefi peste tot și toate

Și-n loc să-i înjurăm clar de toți morții 

Noi le plătim impozite și rate.

Lăsăm să ne conducă alte neamuri,

Escroci de soi viclean, fără de țară

Care-au știut cum să ne pună hamuri 

Și biruri cât o piatră grea, de moară.

Probabil vom renaște înc-o dată,

Mai mult ca sigur ăsta nu-i finalul,

Probabil se va prinde lumea toată

Că lașitatea nu este normalul.

Și poate că speranța nu ne piere

Atât timp cât noi, popor prea-încercat 

Găsim răgaz să naștem din tristețe 

Ca acum, o poezie și-un oftat.

Cine mă-nțelege oare?

Frica din nou apare

Atunci când luna dispare,

Noaptea e-ngrozitoare!

Aveam o senzație uimitoare

O speranță-ncântătoare,

O veselie și o-ntrebare,

E real sau m-i se pare?

Dar acum speranța moare,

Realitatea chiar doare,

Acum când luna apare

Sunt în casă nepăsătoare.

Iar când soarele răsare,

Deschid ochii fără culoare

Și în clipa următoare,

Liniștea-i cuprinzătoare!

Noaptea,ziua viitoare,

Inima-i neînvingatoare,

Când trăiești fără valoare

Moarte e îmbietoare.

Stau cât pot și mă înalț.

Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,

Tot ce prind ca să mă țin,

Să nu mă sting, să nu mă abțin.

Dă-mi ceva să mai ating,

Vreau să mor, dar nu mă sting.

Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,

Să mă întrec, să mă desfac,

Să trag de timp și să m-aprind,

Să trag de limbi și să pretind,

Că vreau să mor de epuizare,

Că vreau să ajung la nepăsare.

Tot ce vreau e să consum și să mă sting.

Să ajung, să mă împing și să mă aprind.

Trosnăi și mă enervez,

Mă liniștesc mă potolesc.

Toate astea și nu vezi,

Lume crudă, cum privesc.

Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș

Și încep să mă pălesc.

Sunt un foc sinucigaș,

Chinuit de un "trebuie să găsesc".

Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.

Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.

Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.

Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.

Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.

De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.

În zori de-oțel, când ochiul meu deschis

Nu vede-n sine decât o rădăcină

Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,

Ce mistuie sub piele, ca o vină.

Când mă privesc, din carne ies păcate,

Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;

Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,

Suflată-n lungul unui drum proscris.

Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,

Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;

Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,

Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.

Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,

În marea unde tremur și m-afund;

Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău

În care să m-ascund, s-ajung rotund.

Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,

O umbră ce se pierde-n altă umbră,

O cruce stând pe margini de șuvoi,

A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.

Orologiul suna în miez de noapte

A sufletelor infernala auzirea

Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte

Regele se refugiază la palat

Palat pătat cu sangele atâtor oameni

Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos

La geam ,îngerii nopții se aduna 

Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție

Iar toți intr-un glas cer capul regelui

Fluturând în sulițe capetele 

Unor frumoase amintiri

Privind în sus ,luna privește 

Sângerie, roșie ca focul

Prevestește oare infernul

O pata de cerneala cade pe inima regelui

Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale 

Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal

Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana

Sa fugin din iad ,striga însăși Providența

De ce sunt eu acum, aici

De ce inspir, de ce gândesc.

De ce cunosc eu cum să fiu

De ce cunosc, de ce să fiu.

Și-n noaptea albă te vei întreba, 

Sacrificând prostia, 

De ce sunt eu acum, aici

Dar întrebarea-i adresată ție