Enigma

E sfârșit de toamnă,

Vine zâna iernii,

Fulgilor exclamă,

Haide pe pământ,

Fulgii sar spre lume,

Aducând mii de trăiri,

Iar în ochii lor,

Se trezesc multe fericiri.

Se lipesc de ferestre,

Chemând copii la joacă,

Dansând, căzând într-un mic vals,

Strigăte de bucurie într-un mic dans.

Iar zâna cu toiagul magic,

Face zăpadă în ogrăzi,

Și aduce gheața pe pământ,

E o priveliște să o vezi...

Autor: Nicoleta Postovan 

In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,

Ploița cade pe pământ,

De sus sărind cu mult avânt,

Parcă-i cerneala de pe pix ,

Și nimerește pe țintă-n fix.

Pe un nor sau pe o floare,

Picătura,  unde-i oare,?

Parcă dă continuare,

Plantelor ce stau la soare.

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Primul pas ninge,

În grădina noastră,

Al doilea pas,

Privim la fereastră,

Al treilea pas ,

Ieșim la joacă,

Al patrulea pas,

Trebuie să-ți placă,

Facem omul de omăt,

Al cincilea pas,

Trebuie să îl arăt,

Parcă-i râs,

Cine nu știe,

E cel mai frumos,

Dar afară e lunicos,

Trebuie să-i pun și o pălărie,

Ca să fie ca o mică păpădie,

I-am făcut și o amică,

Dar acum este mai mică,

Căci soarele puțin o topise,

Ia și uită un nor acum venise.

Irina e fată educată, 

Activă, frumoasă, aranjată. 

Ia

Взгляд за окном — в вечном тумане,

Внутренности пылают, словно костры.

Все кости устали, уже на грани,

Беспокойная душа рушит мосты.

Черви в земле замирают от страха,

Матери кличут: «Где же мой сын?»

Надежды внутри утихают от мрака,

Жизнь угасает, как угасли все сны.

Руки дрожат, но не от тревоги —

А от холода, окутавший звёзды.

Тусклый трепет звучит из берлоги,

А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.

Теряясь в омуте бездонной болоты,

Не забывай про вещь, зову‌щуюся «Я».

Между шёпотом ветра и мерзлоты‌

Родилась бесчислено умершая дитя.

În suflet trec repezi ceasuri

Arse de focuri dese.

Pline de-ntelesuri, 

Dar tot neintelese.

Pasărea cândva divină,

De flăcări mistuită,

Zace goală si suspina.

Nu s-ar lăsa chinuită,

Dar aripile ofilite

Vântul nu i le atinge,

Iar speranța, pe sfârșite,

Flacăra n-o poate stinge. 

Pierit-a și codrul verde,

Fărâme gri prin aer zboară.

Prin ele nu se-ntrevede

Sa apară vreo fecioară,

Ce s-aducă un strop de apă

Aripile ca să-i stingă.

Să pot coborî a mea pleoapă,

Sufletul să mi-l atingă

Și să curgă.. Lacrimi gri,

Cenușă a trăirilor ce or fi.

Merg pe un șirag de perle cu picioarele goale, și murdare.

Plutesc pe un pământ imaginar, desi îl pot avea pe cel adevărat, diferența este ca cel imaginar este mult mai curat pentru picioarele mele care în comparație cu el par mai curate. 

Vreau sa simt iarba fina printre degete și sa simt șiragul de perle la gât, dar este mult pana voi ajunge de sus în jos.

Vreau sa am cerul aproape, vreau sa fiu în centrul oceanului sa ii simt respirația, vreau sa știu ce știu ei……

Dar limitarea noastră este de neimaginat în comparație cu acesta răsuflarea de cunoaștere, este ceva ce este de neatins, de necuprins cu mâinile, dar cu picioarele curate pe pământul adevărat s-ar putea afla…..

Se unește neștiința cu știința, care au fost împreună de la sfârșit, și nu am ascultat ca trebuie sa fie împreună pentru a funcționa ca un tot unitar, rotita  care iti arata necunoscutul deja cunoscut de tine, dar ai ținut sa ascunzi, pentru ca ai considerat ca este valoros, dar altceva ii da valoarea, ci anume aflarea lui…..

Chiar dacă este neînțeles la o anumită perla din șirag, va face sa se vadă adevarata înțelegere.

La finalul începutului perlele se vor face ce trebuia sa fie de la început, acel pământ adevărat care sa aflat tot timpul în dedesubtul tău, desi tu ai dorit și ai crezut ca este sus.

Niciodată nu vom știi care este scopul, pentru ca deja este îndeplinit, și nu ai prins momentul aflării pierdută fiind în pamantul imaginar…..

    Vreau să mă smulgi 
    din braţele visării 
    şi să mă duci acolo 
    unde cerul se sărută cu marea. 
    
    Vreau să simt din nou 
    acele raze dulci 
    filtrate-n umbră de rozmarin. 
    Şi să-mi redai din nou albastrul mării.

"Am timpul sub tàlpi"

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit

Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el

Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea

Pe nume direct...mà striga viata

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit 

Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi 

Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà

Si-i gata.

Florin Ristea 

15.dec.2023

22:37

Un suflet învechit, rătăcind într-o lume străină
Într-o luptă perpetuă, dorind să aparțină.
Cândva candid, acum pătat,
Amorf, sufocat de mâini ce cândva l-au îmbrățișat.