Efectele "furtunii"
Un gând întrebător se înfiripă
Și-mi însoțește această clipă.
Privesc în sus, îndelung în zare
La norii plumburii în forme bizare.
Prin picăturile de rouă în zori
Intuiesc regia unor regizori,
Ce împletesc efectele naturii
Cu sentimentele încărcăturii.
Pe scena plumburie a cerului
Norii sunt personajele teatrului,
Unde se joacă o piesă cunoscută
Dintr-o furtună aprig născută.
Dintr-o aglomerație de fulgere
Și tunete intense-n străfulgere,
Bat la cauzele unor interacțiuni
Dar sunt oare binedicțiuni?
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Cornelia Buzatu
Data postării: 29 martie
Vizualizări: 95
Poezii din aceiaşi categorie
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Eul e un infinit
În timpul vieții ce-o trăiesc,
Pe care încerc s-o construiesc,
Mă tot întreb, Cine sunt eu?
Și oare ce vrea Dumnezeu?
Nimeni din această lume
Nu poate să însume,
Dând răspunsuri evidente
Întrebărilor ce le voi pune.
"Câți de Eu pot fi oare?"
"Și câți îi pot pune-n valoare?
Că de-ar fi să știu acest fapt
Aș fi foarte consacrat.
Cunoașterea de sine
Nimeni n-o poate susține.
Căci ea nu este mărginită,
Ci este una infinită.
Carabie de dor
Suflet drag ,
Peste oceane de cuvinte
Al meu dor -
Corabie sa fie
Pânză de speranță
În larg sa-l poarte
În vânt lin șoptit
Al amorului vis
Trecând peste întinderi nesfârșite
Doar în al meu suflet sfârșit
Orizontul harta sa mi fie
Spre un răsărit așteptat
O raza de lumina vie
În dar sa mai primesc
Călăuză sa mi fie
În corul de voci mute
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Eul e un infinit
În timpul vieții ce-o trăiesc,
Pe care încerc s-o construiesc,
Mă tot întreb, Cine sunt eu?
Și oare ce vrea Dumnezeu?
Nimeni din această lume
Nu poate să însume,
Dând răspunsuri evidente
Întrebărilor ce le voi pune.
"Câți de Eu pot fi oare?"
"Și câți îi pot pune-n valoare?
Că de-ar fi să știu acest fapt
Aș fi foarte consacrat.
Cunoașterea de sine
Nimeni n-o poate susține.
Căci ea nu este mărginită,
Ci este una infinită.
Carabie de dor
Suflet drag ,
Peste oceane de cuvinte
Al meu dor -
Corabie sa fie
Pânză de speranță
În larg sa-l poarte
În vânt lin șoptit
Al amorului vis
Trecând peste întinderi nesfârșite
Doar în al meu suflet sfârșit
Orizontul harta sa mi fie
Spre un răsărit așteptat
O raza de lumina vie
În dar sa mai primesc
Călăuză sa mi fie
În corul de voci mute
Alte poezii ale autorului
Gânduri 2
Oh! Gânduri, gânduri,
Voi timpul mi-l furați,
Voi zâmbetul mi-ascundeți.
Sunteți ca niște lanțuri
Ce mă cuprind întru totul,
Ca niște vânturi aspre
Ce ochii îmi închid,
Spre a nu vedea adevărul
Acela crunt și rece.
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Natura
Plec fruntea în fața naturii
Sub binecuvântarea divină,
Și învolburez voalul firii
Cu sentimente ce nu poartă vină.
Înmiresmată îmi pare acuma
Poteca cu cireșii înfloriți,
Dorind ca să-nlătur bruma
De pe pomii de Soare însoriți.
Jocul
Lasă-ți ființa să zburde-n real,
Părăsind câmpul cu florile visuri.
Culege din pomul vieții un ideal
Și adună-ți gândurile din abisuri.
Jocul luminii cu spectru-i bogat
Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,
Dar idealul cules, strâns este legat
De principiile tale profunde.
Prima iubire
Ploaia de stele ce cade din cer,
Hrănește rădăcina primei iubiri,
Înflorind în crepuscul de priviri
Precum florile unui vonicer.
Ramurile lui în patru muchii,
Inspiră iubirea prin jurăminte
În cuvinte blânde și sfinte
Ce-n bucurie oglindesc ochii.
Nuanțele albe-verzui de arbust
Împrăștie mirosul dulce al fericirii,
Și tu împărtășești efectul iubirii
Fără a ignora aspectul ei vetust,
Sentimentul iubirii este veșnic.
Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,
Diamant într-o montură din aur,
Simfonie în suflet creată năstrușnic.
Femeia, o floare
Femeia are o dornică viață
Sperând la stropul de dulceață,
Precum cea a unei firave flori
Ce natural înflorește în zori.
O admiri când este-n floare
Și totul în jur prinde culoare.
Parfumul lăsat în preajma ei
Stârnește admirația unui holtei.
De o întâlnești în calea ta,
Te-ntrebi cum ar exercita
Posibilul pe care nu-l credeai,
Viitorul în care pătrundeai.
Când patina timpului apare
Strălucirea lor oare dispare?
Gândurile că timpul petrecut
Duc spre un tărâm necunoscut?
Gânduri 2
Oh! Gânduri, gânduri,
Voi timpul mi-l furați,
Voi zâmbetul mi-ascundeți.
Sunteți ca niște lanțuri
Ce mă cuprind întru totul,
Ca niște vânturi aspre
Ce ochii îmi închid,
Spre a nu vedea adevărul
Acela crunt și rece.
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Natura
Plec fruntea în fața naturii
Sub binecuvântarea divină,
Și învolburez voalul firii
Cu sentimente ce nu poartă vină.
Înmiresmată îmi pare acuma
Poteca cu cireșii înfloriți,
Dorind ca să-nlătur bruma
De pe pomii de Soare însoriți.
Jocul
Lasă-ți ființa să zburde-n real,
Părăsind câmpul cu florile visuri.
Culege din pomul vieții un ideal
Și adună-ți gândurile din abisuri.
Jocul luminii cu spectru-i bogat
Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,
Dar idealul cules, strâns este legat
De principiile tale profunde.
Prima iubire
Ploaia de stele ce cade din cer,
Hrănește rădăcina primei iubiri,
Înflorind în crepuscul de priviri
Precum florile unui vonicer.
Ramurile lui în patru muchii,
Inspiră iubirea prin jurăminte
În cuvinte blânde și sfinte
Ce-n bucurie oglindesc ochii.
Nuanțele albe-verzui de arbust
Împrăștie mirosul dulce al fericirii,
Și tu împărtășești efectul iubirii
Fără a ignora aspectul ei vetust,
Sentimentul iubirii este veșnic.
Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,
Diamant într-o montură din aur,
Simfonie în suflet creată năstrușnic.
Femeia, o floare
Femeia are o dornică viață
Sperând la stropul de dulceață,
Precum cea a unei firave flori
Ce natural înflorește în zori.
O admiri când este-n floare
Și totul în jur prinde culoare.
Parfumul lăsat în preajma ei
Stârnește admirația unui holtei.
De o întâlnești în calea ta,
Te-ntrebi cum ar exercita
Posibilul pe care nu-l credeai,
Viitorul în care pătrundeai.
Când patina timpului apare
Strălucirea lor oare dispare?
Gândurile că timpul petrecut
Duc spre un tărâm necunoscut?