De-aș ști să nu mai mor
De-aș ști să nu mai mor în viață,
Căci am murit de atâtea ori,
M-aș transforma în praf de stele,
Să fiu pe veci nemuritor.
M-aș transforma în întuneric,
Să nu mai văd nici umbra mea,
Iar ochii mei să fie luna
Ce luminează noaptea grea.
M-aș preschimba în apă pură
Să curg la vale din izvor,
Să mă sărut cu marea în zori
Și apoi să mă ridic la nori.
Grăunte de nisip m-aș face,
Ca vântul să mă poarte-n zbor,
Și la final eternitatea
Să mă transforme iar în om.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Vasile Serban
Data postării: 4 ianuarie 2024
Vizualizări: 630
Poezii din aceiaşi categorie
In tot ce pătrundem
Mi-e foame de ceva bun
sau poate chiar de-o carte,
poate chiar o să-mi impun
să pot citi de toate.
Vreau să scap de tot
din lumea asta crudă
plină de-un antidot
care ne lasă-n urmă.
Cartea e scăparea
căci are valoarea,
cheia spre un univers
cu totul mult mai divers.
Timpul zboară, dar în cărți
de pagini este captat
si de noi împrumutat.
Pătrundem deșerți în ea
căutând tot ce-am pierdut
și ieșim ca pasărea,
cu timpul înapoi cerut.
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Esti uitat
Cazi usor, alina-mi dorul
Eu privesc, cum trece norul
Tu esti soarele, izvorul
Nu zimbesc, sunt trecatorul.
E pustiu si cald e somnul
Fara griji, se naste pomul
Clipa-i una, care-i rolul
Te apleci usor, ca omul!
Azi, nu treci, cum mai treceai
Linistea incet se lasa
Nu pasesti, cum o faceai
Treci usor, nu iti mai pasa.
Simplu, roz, nestiutor
Greu, galbui, si-ndurerat
Esti cu aripi, plin de dor
Esti poem, dar esti uitat.
Ața unui destin
Fiecare cu o povara,
Fiecare cu o soarta,
Cauți una mai ușoară ,
Însă nu o oferă nimeni ,
Fiecare construiește,
Merge alearga și gândește,
Crede n soarta și n destin,
Însă lumea nu o vede,
Că deja e menit,
Să fii sluga unui venit,
Să-ți pierzi viața muncind,
Crezând in destin,
A cui viața oare,
Să o fur, sa fie mai ușoară ,
Dar și aia e menită,
Să se piardă in venituri,
Să rămâi la sfârșit de viața,
In sicriu , in haine și fără o viața aleasă.
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
In tot ce pătrundem
Mi-e foame de ceva bun
sau poate chiar de-o carte,
poate chiar o să-mi impun
să pot citi de toate.
Vreau să scap de tot
din lumea asta crudă
plină de-un antidot
care ne lasă-n urmă.
Cartea e scăparea
căci are valoarea,
cheia spre un univers
cu totul mult mai divers.
Timpul zboară, dar în cărți
de pagini este captat
si de noi împrumutat.
Pătrundem deșerți în ea
căutând tot ce-am pierdut
și ieșim ca pasărea,
cu timpul înapoi cerut.
Frunza cazuta
Chiar și tu ți-ai întors privirea,
Chiar și tu..
Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea
Căci credeam că o floare as fi...
Cat de rece e inimă lumii,
Cat de cruda e a ei judecată,
Mă topesc că o floare de gheata,
Mă transform într-o lacrima vie..
Cat de trista-mi durerea ce-apasa
Când te-njunghie nepăsarea cea rece,
Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..
Vine clipa când lin mă voi stinge,
Voi fi frunza ce cade,ruginie,
Frumusețea ei pala se pierde
Printre freamăt de frunze aprinse,,
Nu-i nimic, căci în van este totul..
Și iubirea, și faima vor rămâne
Pe mormântul cel greu
Iluzorii, zadarnice vise..
Esti uitat
Cazi usor, alina-mi dorul
Eu privesc, cum trece norul
Tu esti soarele, izvorul
Nu zimbesc, sunt trecatorul.
E pustiu si cald e somnul
Fara griji, se naste pomul
Clipa-i una, care-i rolul
Te apleci usor, ca omul!
Azi, nu treci, cum mai treceai
Linistea incet se lasa
Nu pasesti, cum o faceai
Treci usor, nu iti mai pasa.
Simplu, roz, nestiutor
Greu, galbui, si-ndurerat
Esti cu aripi, plin de dor
Esti poem, dar esti uitat.
Ața unui destin
Fiecare cu o povara,
Fiecare cu o soarta,
Cauți una mai ușoară ,
Însă nu o oferă nimeni ,
Fiecare construiește,
Merge alearga și gândește,
Crede n soarta și n destin,
Însă lumea nu o vede,
Că deja e menit,
Să fii sluga unui venit,
Să-ți pierzi viața muncind,
Crezând in destin,
A cui viața oare,
Să o fur, sa fie mai ușoară ,
Dar și aia e menită,
Să se piardă in venituri,
Să rămâi la sfârșit de viața,
In sicriu , in haine și fără o viața aleasă.
Te-am crezut!
Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,
Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;
Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine
Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.
De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,
Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",
Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine
Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.
Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,
C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.
De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,
Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!
Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,
Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?
Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,
Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Alte poezii ale autorului
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Debutant
Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,
În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,
Un amalgam ciudat de versuri pribegite
În mici volume scrise ce zac neprețuite.
Incendiat de soare și părăsit de om
Călătoresc în noapte cu ochi de visător,
Rostogolesc tăcerea unui poet minor
Spre universuri calde ce vor să mă omor.
Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,
Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,
Mi se arată coala pe care să semnez
Cerneală albă-i viața în negrul Univers.
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Impostorul
Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor
Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.
Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.
Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.
Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.
Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.
Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor
Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,
Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
Moartea, un înger
Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,
Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.
Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,
Să împărțim același pat și masa cea din urmă.
M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,
De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,
Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,
Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.
De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,
Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.
S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,
Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.
„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,
A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,
Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,
Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Debutant
Sunt debutant poet în curtea bibliotecii,
În mână c-o peniță și-n minte mii de schițe,
Un amalgam ciudat de versuri pribegite
În mici volume scrise ce zac neprețuite.
Incendiat de soare și părăsit de om
Călătoresc în noapte cu ochi de visător,
Rostogolesc tăcerea unui poet minor
Spre universuri calde ce vor să mă omor.
Sunt prins în tăvălugul condeiului stelar,
Un scriitor pierdut pe-un drum imaginar,
Mi se arată coala pe care să semnez
Cerneală albă-i viața în negrul Univers.
De dincolo de moarte
Am creat din moarte poezie,
Iar din delir și nebunie
Am născocit azi pe hârtie
Un flux mortal de nemurire.
Am suferit în adormire
Și m-am născut în veșnicie,
Printre miresmele funebre
M-am rătăcit de mine.
Am rezistat prin a muri
Și m-am născut pentru a fi,
Am născocit din frică
Mormintele de sticlă.
Am plâns cu moartea-n noapte
Și m-am trezit departe,
Am căutat să mor
În iad să mă cobor.
Am căutat morminte
Punându-le în minte,
Am zăbovit la cruci
Citind cuvinte lungi.
Și m-am pierdut de tine,
Plecai la cer, copile,
Pierzându-vă pe voi,
M-am rătăcit în nori.
Am întâlnit pe-ai mei
Și pe străbunii tăi
Și-o să vă scriu de ei
De-o să găsesc condei.
Impostorul
Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinților ce vor
Să-și trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.
Eu, semnatarul prin absență, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naște
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieții o valoare și un sens.
Mi se acordă din oficiu funcția de om pestriț printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Și consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce își acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ține oasele de om mișel.
Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonșalanță, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel și privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.
Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără țară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi… că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce pășesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor și mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.
Resemnat, îmi port ființa spre ieșirea-n coridor unde mă așteaptă moartea cu biletul de actor
Și-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă așteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naște fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viața nu mai are nici un scop,
Căci și l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea… i-a trimis pe primul om.
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
Moartea, un înger
Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,
Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.
Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,
Să împărțim același pat și masa cea din urmă.
M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,
De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,
Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,
Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.
De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,
Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.
S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,
Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.
„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,
A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,
Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,
Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”