Confesiune în stil Bacovian

Se pare că e prea devreme pentru prima oară 

Se pare că e prea mult pentru a doua oara

Se pare că e doar târziu 

Se pare că, nu știu 

Se poate să fiu prea devreme 

Se poate să fiu pentru tine 

Se poate să nu fiu doar al tau

Se poate mai nimic,mereu

Se poate să încerc mai mult 

Se poate să nu pot atât 

Se poate să mi doresc tot 

Se poate să nu mă vrei deloc 

Se pare că vom încerca 

Se pare că ești VT mea 

Se pare că și tu mă vrei 

Se pare, pupu ți ochii tăi!

Încă sper...

Când sunt cu tine ma scufund,

Ma ascund printre sentimentele ce fug,

Si ma alin cu zâmbetul tău profund,

Dar e normal când te privesc

Sa simt ca îmbătrânesc?

Simt ca ma ranesti intenționat,

Te ai purtat frumos cu mine

Si dupa ai plecat.

Te ai dus la ea

Crezând ca te va ajuta.

Dar sper ca știi,

Oricât de mult vei cauta,

Un suflet ca al meu nu vei găsi.

Căci doar eu te am iubit

Si te voi iubi necondiționat..

Chiar de nu am fost niciodată împreună,

Mereu m ai făcut sa zâmbesc 

Cu un simplu "buna",

Îmi vorbești foarte frumos,

Dar mereu pe dos.

Sper sa fii fericit alături de ea,

Dar mereu voi spera

Ca intr o zi sa ma aflu in mintea ta,

Asa cum acum e ea...

Dintre miile de chipuri
Ce în taină mi-au zâmbit
Doar privirea ta ca marea
Sufletul mi-a cucerit.
Dintre miile de inimi
Ce pulsează-n jurul meu
Doar a ta a prins ecoul
Tactului din ritmul meu:
Îndreptându-și lin spre ceruri
Minunat cântecul lor
Au luat Universul martor
La chemarea lor de dor.
Dar drumul spre Veșnicie
A fost greu, i-a obosit,
Una vibra tot mai tare...
Alta șoaptă-a devenit...
Melodia de iubire
Ca o muzică din stele,
Își pierduse armonia
Era Zgomot și Tăcere.
Și din dragostea sublimă
Ca un har de poezie,
Timpu-a șters frecvența lor
Din Divina simfonie...

Mă port ca pe-o rană tăcută,
ca pe-un hram ce nu-l înțeleg.
În fiecare zi ce trece
îl simt cum devine întreg.

Ce pustiu, umplut de nimic,
unde pașii răsună prea tare,
iar tăcerea se sprijină-n mine,
și-n mine tăcerea devine chemare.

E-un gol care nu se sfârșește,
se-adâncește sub piele, tăcut,
și din el răsar gânduri-buruieni,
cu miros de tăcere și lut.

Nu urlă, nu cere, nu plânge,
nu vrea, nu iubește, nu strigă,
dar totul în jur se prelinge
în tăcerea lui, de frică.

E-un gol cu miros de durere,
cu gust de secundă ce pică,
un gol ce apasă-n tăcere,
întinzând spre ajutor o mână timidă.

Și totuși... în el e lumină,
o flacără mică, ascunsă,
care mai mare nu vrea să devină,
ci doar să nu fie stinsă.

Acel gol ce apasă devine
un semn că încă mai sunt,
că-n mine ceva mai suspină,
ceva viu, în adânc, în pământ.

Poate totul e o dependență 

Poate " doar un fum " la 12 ani

Poate " doar gust un energizant " la 13 ani

Poate " doar până sângerează " la 14 ani 

Poate " doar până mă simt high " la 15 ani

Poate " totul va fi frumos "

Poate într-o zi,nu va fi vorba de vârsta 

Poate va fi vorba de durerea din suflet

Poate va fi vorba de golul din suflet umplut de un cui

Poate doar sunt slabă 

Poate doar sunt obosită

Poate doar ascund strigătul de ajutor după o simpla frază: POATE DOAR

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

[ Recomended for women only ]

(MONOLOG) 

Oglinda oglinjoara,

prin timp călătorim!

Imi plac ochii tai prin care

împreuna privim.

Esti așa de blândă si o ascunzi

de lumea rea,

In aceasta lume tu vei fi

numai a mea!

Care stea tu o preferi,

de ce faci diferențe?

Geometria fetei tale îmi va da

si dependente.

Lasa-ma sa te aliniez simetric si

curând tu vei vedea,

Puritatea soarelui întotdeauna

te va veghea!

Buzele-ți par dulci ca mierea,

cât de mult as vrea sa gust!

Pasiunile-ti ascunse îmi vor fi ca

si strugurilor must!

Zambetul ți-l voi ascunde ca sa

fiu la rând cu moda,

Stii tu doar ca nu-ți vorbesc eu anapoda!

Din profil te văd bizara,

stilul tău îmi da fiori!

Nu m-am putut decide care sa

ți le aduc dintre flori? 
Trandafirii sângerii îți vor potolii

vreodată setea?

Sau lăsam lacramioarele sa ne

rămână mereu feblețea?

Vin rose si lumânări,

lasă-ma sa te scriu prin versuri!

Sa ma adâncesc in al tău suflet

si ale fanteziei matasuri,

M-am îndrăgostit ce-i drept,

romanța singuratatii.

In aceasta lume tu ești singura care

îmi va da sens vieții.

Aripile gandului vor fi comoara

mea cea draga.

Ca prin magie ai făcut totul sa meargă!

Vom creea si vom oglindi o

altfel de realitate,

O viziune care niciodată nu

va cunoaște moarte.

Muzica voi pune sa îți văd

corpul dansând!

Ador sa-ți văd umbra

cu gratie mișcând.

Te parfumeaz la încheieturi

sa-ți descopăr delicatețea,

Stiu atâtea moduri prin care pot

sa alung tristetea.

Nu te dau si nu te voi lasă eu prada!

Doar propria-mi reflexie știe

sufletul sa-mi vadă!

Imi amintesc citeam cărți

despre romanță,

Tu si cu mine vom găsi oare

acea balanța? 

Ești tot mai aproape de mal,

Dar te lași dus de val.

În al sortii declin,

Prin ape adânci,

Te scufunzi ca un gând.

Și când furtuna bate cu putere,

Învolburată,

Marea cu-a sa întindere albastră

Îți dezvăluie misterul.

Iar spre seară,

Când liniștea te doboară,

Să te afunzi adânc,

cu fiecare gând,

în abisul necuprins de întunericul mării.

Nebunu’ din noric

Nebun dintr-o iezle,

Cu suflet trup și rupt,

Cosând cu-n fir de plumb,

Moartea-n oglinzilor moarte.

Spitalizat psihopatic,

Clinica-n curs de drum,

Nebun-n cămașă-n forță,

Cu multe reușite frânte.

Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.

Iubirea ta, de unde vii?

Nu mai am.. pierdut,

Plecând cu-n borfaș.

Sunt sechele și schelet doar.

Moarte-n vino sânge cristal,

Să mă iei și să mă duci,

Prea mult alcol din juru-n nost.

Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.

Nu mă lăsa tu speranță,

În mormânt să vii cu flori uscate,

Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.

Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,

Să scrie și să-ntărime,

Iubește mult, sau a predicat.

Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.

Moarte-n vie dece vrei tu?

Liniște-n amar suflet crud,

Că pe aici nu prea sa trecut.

Este gol plin de frunze-n toamnă.

Uscate.. ca după un potop de vânt.

Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.

Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.

Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,

Că pentru mine e doar o jucărie.

Halucinogenez câte puțin,

În codru-n ăsta-n tuneric.

Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori

Ce numeric nu are soț.

Creangă-n tu codru, creangă-n

Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.

Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.

Diviziunea mea prea blasfemiată,

Nu tu-teneci în amar și în ploapă.

Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.

Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,

Da tu oare, e bine faci?

Vă jur că nu voi dormi adânc

Până când toate problemele mele,

O să se ducă.

O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.

Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.

Liniște-n trup nu mai am de mult,

Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,

Din ceață amară vin mort după voi.

O să vă las urme-n viață potop cu noi.

Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…

Sunt singur şi atât de trist...      
Nu dorm aproape niciodată.      
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,      
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...      
  
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...  
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...      
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,      
Ca cel de dăruire-ntreagă...      
      
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...      
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,      
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!      

Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,      
Să ard, ca rugul pentru Tine...      
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,      
Să mă renasc în calm de mare...

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?