✨ Chipul blând

Rubinul roșu ce plânge blând, 

În lacrimi de cristale, cântând 

Visul amorului lin spre amurg, 

Unde toate visele destinului curg. 

Rubinul părului dulce azuriu, 

Cu privirea de gheață, lina pe un cer purpuriu, 

Unde toate destinele se-mpletesc

În gânduri nevorbite îți dăruiesc. 

Să calatorim pe ape de smaralde, 

Căci toate dorurile sunt calde, 

Unde inima veselă e un rubin,

O prietenie de amor ce se combin.

Apele ce răsună, cântarea de umilință,

Unde rubinele cele triste, vor plânge 

În inima lor dezamăgită se vor stinge 

Amorul în pieptul meu se va strânge. 

Un rubin al dragostei îți dăruiesc, 

În toate vorbele albe ca zăpada, te iubesc 

Cu toate firele fine în inima pură îți sclipesc. 

O dorință al safirului te-mbogățesc

În destinele amorului, te-mpletesc,

În rubine și smaralde, ce-ti ciripesc.

În ochii purii de lumină, 

Strălucește renașterea iubirii, 

Cu petale catifelate de cântării, 

Cu iubirea divină. 

Dorul zboară, lacrima e odinioară, 

Pășind cu pașii mărunți pe catifea, 

Într-o privire de timichea, 

Se aude o vrabioară. 

Izvorul tace, 

Îmi șoptește cuvântul, 

Râul curge, se desface

Luminând cântul. 

Privirile lui blânde îmi răsună, 

Ecoul viselor de melancolie, 

Un spirit iubitor din natură, 

Ce aduce dorul de călătorie. 

În umbra serii,

Se se plimbă cântarea de dor, 

Pe culmea durerii, 

Se renaște un blând amor. 

Privește-mă în ochi tăi de stele,

Ce zboară inima într - o lacrimă,

Ce mă duce cu ele, 

Se aude o patimă. 

Pe raza de petale, 

Strălucește universul colorat, 

În ochii tăi de cristale, 

Eu în culori te-am pictat.

Sa mergem în vremurile îndepărtate, 

Și să zburăm în văzduh,

Și să lăsăm gândurile uitate, 

În amintirea cerului de duh. 

Fulgi de nea, 

Ce cad din cerul purpuriu, 

În culori de timichea, 

Ce cad pe pământul auriu. 

Fulgi de cristale, 

Înghețate de dor, 

Stinși în inimile tale 

Ce cântă în cor. 

Iarna vine, vremea rea se întoarce,

Pe zăpada cristalină de fum, 

Cum vântul răsună în sosire, 

Iarna a venit de acum. 

Viscolul îmi troienește gândurile,

Ce se varsă din dor, 

Ziua să mi-o astupe tăcerile, 

Iarna se renaște cu un blând amor, 

Copacii tremură, iarba se înnegrește,

Cum atmosfera e albă, 

Ce pleacă zburând în avânt

Ziua noastră se albăstrește. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cometele zboară, stele cânt la vioară,

Ce-mi ating sufletul cel dinadins, 

Într-o sclipire amornică odinioară. 

Pe câmpul liniștii, 

Strălucește universul colorat, 

În parfumuri aromantice ale umbrei,

Galaxia m-a pictat.

Aripi de stele, raze de lumină, 

Ce mă cuprinde aurora dorințelor, 

Pe umbra speranțelor ce mă duce în cosmos. 

Gândurile întunecate se risipesc. 

Ochii de petale ce se purifică, 

Și s-a rupt visele iubitoare,

Căci natura galaxiilor m-a uitat,

Ce pleacă printre vise călătoare. 

Lacrimi de cristale, 

Universul m-a întunecat,

Pe cometele rupte și colorate în petale, 

Sufletul curat și stins m-a lăsat. 

O clepsidră nescrisă ne măsoară

Clipita ce se pierde în trecut.

O frunză-n vânt ce pică în seară,

Pe-un drum pe care încă n-am pornit.

Alergăm după umbre si destine,

Căutând un răspuns în viitor,

Dar tot ce avem e-acum și ne aparține 

Un dans fragil și adesea trecător.

Rămân doar amintiri pictate-n grabă

Pe pânza vieţii care s-a scurs,

lar timpul trece, nu stă sắ întrebe

Purtându-ne pe toţi în al său curs.

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

Printre bătăile grăbite ale inimii mele obosite,
Încă mai caut un rost în clipele tăcerii nesfârșite,
Un sens profund în gânduri ce se nasc din fum și dor,
Și care ard încet, dar nu se sting, ci cer mereu mai mult, ușor.

În fiecare vis mă-mbat cu o iubire ce nu a venit,
Dar care, nevăzută, parcă toarce din sufletul meu rănit.
Aș da o viață întreagă pentru o clipă de lumină,
Să simt cum arde dragostea în piept, fără să mă mai înclină.

Doar o dată să-mi dai privirea ce pătrunde în ființa mea,
Să mă dezlegi de ghețuri vechi și să mă-mbraci cu altceva:
Cu foc, cu viață, cu încrederea că nu-i zadarnic ce trăiesc,
Că dincolo de haos și durere, și eu pot fi iubit firesc.

Un rost să simt când mă trezesc în zori, cu inima pustie,
Și să respir aerul rece al tăcerii, nu cu frică, ci cu bucurie.
Să pot ierta trecutul meu, și umbrele ce m-au legat,
Să dau curaj unei bătăi de inimă ce n-a uitat.

Să-nvăț din nou să merg spre oameni, fără teamă, fără mască,
Să cred că dragostea nu doare mereu, ci poate să renască.
Că-n haosul ce pare tot, există-un sens ce s-a ascuns,
Și că în fiecare inimă frântă, încă arde-un cer de sus.

Agonie de moarte blândă,
Curge pe piele rugină neagră,
Cuget altar umbrar,
Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.
“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,
De a manipula ce vă stă în jur,
Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”
Idioți amăgirea vă stă în trup,
Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.
Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,
Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.
Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,
Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.
Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.
Religii zăbovite mortal de har otrăvit,
Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,

Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.

Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,

Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.

Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,

O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.

Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,

Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.

Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,

Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.

Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,

Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.

Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,

Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,

Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,

Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.

Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.

Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.

M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,

Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.

Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,

Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.

Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?

Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?

Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,

Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:

Că nu mai cred în Tine când respir suferință,

Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.

Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,

Să guști amarul zilei și urletul tăcut.

Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!

Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!

Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,

Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.

Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:

Că Dumnezeu de om mare nevoie are.

Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat

Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,

Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,

Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.

Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,

Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.

N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,

Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.

Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,

Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.

C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,

Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.

Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,

Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?

Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,

Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?

Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.

Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.

Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,

Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.