Autorul Voicu Nemeti

tristă

însingurată

își aprinde o țigară

mâncarea pentru pisici

emană un miros acru

Machiavelli se-nvârte în jurul cozii

așa spune el că-i este foame

nu-i mai plac granulele poloneze

la sac de 35 kg

lua-l-ar dracu

nici mie nu-mi plac creveții

dar nu fac nazuri

.

trage fumul în piept

până simte gustul infect al frunzelor de tutun

și-și aduce aminte de George

mirosea și el a frunze

avea buzele zgrunțuroase

cianozate

brrr…

pe unde trecea lăsa urme

ca o bucată de glaspapir

nici nu avusese orgasme

.

plecase supărat

.

pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură

știa că o să se enerveze

îi reproșase că nu fusese acolo

și era adevărat

.

dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț

să-și cumpere o mătură...

Treci clipă, aievea ți-e pasul,

Mușcând din bazaltul,

Cernitelor ploi.

Cazi lacrimă, laolaltă cu glasul,

Picurând din înaltul,

Prăbușit în noroi.

Fără urmă prin vremea,

Îndoielnicei zodii,

Măsluită-n abis...

Ruginind în mulțimea,

De eterne discordii,

Incinerate în vis.

De ar ști înțelepții,

Ce amară-i căderea,

Printre stihii de ceară,

Răsculate tardiv,

S-ar feri de inepții,

Ce le fură vederea,

Ca o umbră de gheară,

Fluturând rogvaiv.

Sub cupole meschine,

Câteodată uitate,

Tresărind sistematic,

Stoarsă-n halba de bere,

Tu oprește-te clipă,

Mistuindu-te-n tine,

Prinsă-n cercul cromatic,

Numărând ghilotine,

...căci totu-i părere.

Nu-mi plac fluturii ,

Cum îmi plăceau odinioară ,

Când primeam plăcere , culoare ,

Nu dureri sfâșietoare.

Nu-mi plac fluturii ,

Acum îi simt în mine ,

Ori de câte ori trec pe lângă tine ,

Și sincer , nu ai merita ,

Nu mi-ai merita fluturii ,

Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,

Pentru ca tu nu poți simți ,

Aripile unui fluture frânt .

Tu nu vrei să simți ,

Aripile unui fluture plăpând ,

Îndurerat , plouat,

Mort de iubire.

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

Idealismul mereu apare o utopie.

Principiile-s mereu marginalizate.

Valoarea este ținută sub călcâie,

Cinstea, bunul simț sunt avertizate.

De ce sunt create pe pământ

Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.

De ce slăvim iubirea-n cânt

Iar ura și necinstea-n huiduieli.

De ce sunt suflete ce se frământă

Și-ncearcă lumea să o îndrepte.

De ce sunt unii care înfruntă

Și nămolesc idei de bine, fapte.

De ce viața este o ecuație

Prin care se descoperă-n final,

Necunoscutele puse-n fracție

De un destin ce l-anceput pare banal.

De ce ființele sunt efemere

Și numai Universul este infinit.

De ce ne înduioșăm doar la durere

Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.

Sunt gânduri sub semnul întrebării,

Sentimente în balanța sorții,

Fapte la îndemâna cugetării,

Reperele vieții la tăișul judecății.