Ce însemn eu..?

La umbra rece a unui nuc plouat,

Încerc să concep tot ce s-a întâmplat.

O lacrimă-mi curge pe obraz încet,

Și mă simt deodată atât de incomplet.

Mă uit în zare și văd un lac fermecător,

Mi-a apărut în minte alt tău chip seducător.

Erai cel mai frumos lucru ce mi s-a întâmplat,

Până când sufletul mi l-ai izolat.

Eram doar doi copii ce se iubeau,

Și întregul timp, la umbra nucului, îl pierdeau.

Ne făceam promisiuni, povesteam, mărturiseam,

Fără o îmbrățișare, nu ne părăseam.

Eu am mai trecut pe acolo, cu speranța că te voi regăsi,

Acum câțiva ani, de tine nu mă puteam lipsi.

Ne făceam multe planuri de viitor,

Acum, când ne întâlnim, ne privim cu dor.

Iubirea nu-i un război.

Nu-i despre furtuni și ploi,

Nici despre viața de apoi..

Iubirea, e doar în noi.

Nu este un sabotaj,

Mai degrabă un marcaj,

Ce-ți marchează sufletul

Și-ți alină urletul.

Iubirea nu-i o minciună,

Nici o durere profundă.

Iubirea este curată

Și-n noi, pe veci purtată.

Este totul, în tot, și în toate,

O profundă realitate.

Nu este doar un cuvânt,

Ci e totul pe pământ.

Iubirea nu e iluzie,

Ea este ca și o perfuzie:

Te hrănește cu speranță

Și-ți oferă siguranță.

Iubirea este o boală,

Te mânjește cu cerneală.

Te aduce la oboseală,

Dar, totuși, este specială.

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.

Mi-am aprins o țigară, purtată de-un gust amar,

Ceea ce mi-a trezit un gând… căci totuși era familiar.

Oare e ceea ce ai lăsat în urma ta

Sau motivul alurii de a poeta?

Condeiul mi se îneacă printre foi,

Ce pot face e să scriu despre ce cândva a fost un „noi”,

Un întreg care nu a încetat niciodată,

Dar după care tânjesc cu o amărăciune disperată.

Dacă trecutul mi te-ar fi promis,

Ceea ce a însemnat un „noi” n-ar mai fi fost acum transferat doar în scris…

Amărăciunea s-ar fi preschimbat în miere,

Poate n-ar mai fi ajuns să însemne doar motivul poeziei mele.

Oare aici s-a încheiat povestea noastră?

Cu un condei, o foaie și o poveste măiastră?

Poate i-aș fi permis amarului să dicteze împotriva mea..

Dacă asta mi-ar fi garantat prezența ta.

Aș mai fi vrut doar o secundă

de iubire, de plăcere, de furtună,

să nu fie o scânteie, mai degrabă o durere,

ruptură din realitate, nu frânturi de vis uitate.

I-am spus lunii despre tine,

s-a întors râzând la mine

și mi-a spus cu-n glas încet:

„Spune-mi, merită iubirea să rămână un secret?”

Mi-am amânat atât iubirea, crezând că tu iubești etern…

mi-am amânat atât trăirea… și iată-mă

într-un infern.

Am interpretat greșit plăcerea, crezând că-s suflet de poet…

dar veșnicia n-are timp,

asta mă face incomplet.

Poem de toamnă vie,

Stele căzătoare,

Liniște în haos,

Un fum de mireasmă și-o pată de culoare.

Un cântec lin, venind din depărtare,

Și-o adiere dulce, trecând departe, tare.

Poem de toamnă vie,

Inimi arzătoare,

Cântec de poveste,

Scântei se pierd în zare, cu nuanțe aburite,

Răcoare apăsătoare, c un ton ușor de gri,

Petale ofilite, aripi împotmolite,

Patetic stol de vrăbii, ce nu se pot opri.

Poem de toamnă vie,

Cu miez de noapte auriu,

O fată de-un bun crai, cu suflet argintiu,

Ce voia dragoste pătrunzătoare în căldura

Nu și-a găsit alesul, dar și-a manifestat-o… în literatură.

Poem de toamnă vie,

Natura se răzbună,

Aer de dimineață, ce vrea să ne compună

Strofe ce țin de cald — o muză iese-n zare,

Soarele se înalță, pe semn că-i ora de plecare.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.

Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.

Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.

Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.

Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.

Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.

- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.

............................................................................

Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.

Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!

Mă rog pentru tine ,mă rog pentru noi ,

Cerul e departe ,ochii ne sunt goi,

Buzele sunt strânse ,doar inima bate.

Roagă-te ,păgâne cât gândul mai poate...

Mă rog pentru tine ,mă rog pentru toți,

Lumea e plină de păgânii și de hoți.

Frate lângă frate n-au loc împreună 

Nu-i loc pe lume de atâta minciună. 

Dacă ar fi să știți ,bieți părinți ai noștri 

Câte vorbe grele-s pe umerii voștri,

Câtă dușmănie este într-o privire !...

Văd ,aud și-s plin de uimire !!!

Roagă-te copile cu suflet curat 

Pentru bunic ,tată sau cumnat 

Să găsească vorba dulce din bătrâni 

Să spui -Tatăl nostru-și apoi să te închini.

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Izvorul curge lin, lin 

Cu privirea nespusă, gândul de suspin 

Izvorul roșu ce curge într-o lacrimă senină, 

Cu cea spusă într-o natură plină de lacrimă. 

Cascada împletită cu frunzele roșii în dealungul zborului, 

Un fior dulce ca-l amorului

Izvorul timid ce pornește într-un adânc scufundat 

În largul cerului auriu te-ai scăldat.

Bucuria asaltă inima albastră între noi, 

Cu fericirea izvorului de cristal se duce la voi 

Căci pe tine nu vreau să te părăsesc, 

O, amorul cel dulce care îl iubesc. 

Pădurea de gheață ce ne privește în ochii, 

În frunza bătută de suspinii, 

În glasul trist plini de spinii, 

Se umple tristețea neîncepută plină de pinii. 

Unde izvorul trist plânge amar, 

În amorul ce-l umple în zadar,

Izvorul se minunează iar. 

Gândurile scuturate de vântul purpuriu, 

În freamătul lor fin și azuriu

Izvorul plânge auriu. 

Caut și răscolesc, 

În fața ta mă dezgolesc. 

Iar tu îmi arăți fiecare defect. 

Ar fi ceva care să fie perfect?

Deodată m-am speriat

Căci oglinda s-a crăpat. 

Mizerie peste tot. 

Să adun nu mai pot. 

Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș 

Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș. 

Și deși am emancipat

Oglinda tot s-a crăpat. 

Nu-ți plăcea imaginea

Și ai vrut să dispară. 

Dar oare dacă ordinea o menținea

Firea ta cea amară

De durere am fi scăpat? 

Dar oglinda s-a crăpat 

Acum regreți și îți ceri iertare, 

Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare. 

Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci... 

Singură m-ai lăsat și acuma pleci! 

Trecutul nostru l-ai îngropat 

După ce oglinda s-a crăpat.