Când clopotele tac

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
 But deep down I know, they'll return soon.

Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?

But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.

In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.

Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,

Într-un hambar, pe unde n-am habar,

Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar

Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,

Printr-o formulă imaterial obscură,

Expert extras dintr-o inflorescență de primulă

Vom aplica elementar pe Euclid,

În centrifuga Newton pe rapid,

Un epsilon intuitiv de Lovelace,

Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.

E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,

Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?

Îți vor striga să te ascunzi în umbră,

Când refelectoarele vor răscoli pământul,

Să fugi cât poți, făr-a privi în urmă,

Sirenele urlând, când vor aprinde vântul.

Cătușa, de la-ncheietura mâinii,

Să nu te doară, când te trage înapoi,

Să taci, dacă-s aproape câinii,

Cât mai adânc, să te acoperi cu noroi.

Te vor chema cu glasuri de departe,

Trecând prin gratii și pereți,

De mii de ori, aceleași gânduri moarte,

Să te întorci înfrânt la ele, să regreți.

Orice secundă oarbă, netrăită,

Și orice vorbă nerostită, ...grea,

Ca o reptilă, evitând neauzită,

Viclenele săgeți, înfipte în podea.

Îți vor șopti, mușcând din sârmele ghimpate,

Zbătându-se cumva să se adune,

Aceiași îngeri triști cu-aripile tăiate,

Stropiți cu var, întinși în gropi comune.

Într-un târziu vei înțelege, negreșit,

Cutremurându-te învins și derutat,

Ce larg și lunecos e drumul spre sfârșit,

Cu gust străin și mirosind ciudat.

Căzut din cer,

Stăpân pe tot ce-i viu,

Îngerul cu aripi arse ,

Cu  dorințe aprinse,

Trăiește-ntre două lumi,

Pierdut și pustiu,

Cu inima rănita.

Prin nopți exclusiviste,

Își poartă măști de aur,

Stăpân pe lumea-ntreagă,

Dar captiv în iad,

Traume adânci îl bântuie,

În al dorinței laur.

Ziua își joacă rolul,

Noaptea plânge-n abis,

Prins între lumină și intuneric,

Umbrele  îl ademenesc,

Dorința schimbării ,

Frământă mintea haină,

Sperând că-ntr-un târziu,

Va regăsi cerul mareț.

Puterea îl îmbată,

Sufletul e-n gheare,

Îngerul zdrobit,

Drumul său rătăcitor,

Vrea să scape de povară,

De dorințe arzătoare,

Să-și găsească pacea,

În  cerul salvator.

Lângă tine
...
Lângă tine uit
Grijile soartei incerte.
Lângă tine simt
Liniștea armoniei perfecte!
..
Lângă tine-s viu,
Pătruns de natura-ți divină.
Lângă tine știu
Că toate ne duc spre lumină!
...
Lângă tine sunt
Mai mult decât aș fi putut eu visa,
Acel amănunt
Fără de care nimic n-ar conta!
...
Lângă tine-s eu,
Un eu ce se simte-mplinit
C-același etern Dumnezeu,
Să-l găsesc, te-a găsit!

Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!

N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?

Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!

Noi? Lăsăm în urmă, cuib de stele

Semne c-am trecut pe-aici,

Și-am luat cu noi zări efemere

Și vise lungi duse-n tăcere

Iar dintr ele-o adiere,

Ca singura noastră avere

Și multe răni și cicatrici!

...

O și câte vise ne rămân

Câte dorințe refuzate

Nici n-avem multe în comun

Cu lumea asta cu de toate

Cu cei ce știu a da din coate,

Dar noi avem doar un stăpân,

Și generos și blând și bun,

Pe care-l purtăm în sân

În inima ce-n taină bate!

...

Și vom pleca în lumea noastră

Exact așa cum am venit,

Tăcuți, ținându-ne de mână,

Un singur vis, fără sfârșit

De a fi veșnic împreună,

Eu, noaptea ta albastră,

Tu, ciobul meu de lună!

Îți faci aripi din versu-ți gratuit

Și-ncerci să zbori, profitând de vânt

Iar de te-nalți nițel de la pământ

Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!

...

Te crezi a fi în centrul tuturor

Și le explici ce minunat e zborul,

Dar versul tău e-un zgomot de tractor

Ce-a ieșit la desfundat ogorul!

...

Ești membru-n uniune că-i la modă

Te-ai băgat în seamă printre alți

C-ai reușit nițel să te înalți

Peste loboda prin care trece vodă!

...

Ții prelegeri de cum se scrie proză

Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare

Să-nvețe de la tine cum să zboare,

Precum musca ce trage la veioză!

...

Mă distrează înalta-ți chipuire

De-a te enumera printre scriitori,

Ca și cum chiar ai putea să zbori,

Dar zborul tău este-o prăbușire!