Toamnă după toamnă

Astăzi am condus-o pe cea care te iubea

Pe ultimul nostru drum

Luminat de felinare,ce slabe lumini…

Am condus-o in gară ca apoi

Cu ochii înlăcrimați i-am spus

Întoarce-ți obrazul și fii gata,

Viața o să-ți arate câte s-au întamplat

În timp ce tu visai la el,iar el…la cer.

Cu glasul tremurat și ochii înlăcrimați

A urcat în trenul 04, linia 3,

Cu șireturile desfăcute a pășit

Și odata cu ea a fugit și iubirea…

Împiedicată iubire,de tine învinsă

În a noastră luptă continuă!

Iar eu, eu încă am ramas în gară

Eu încă o aștept să se întoarcă,

Pe cea cu inima de sticlă și ochii pierduți,

Pe fata ce a avut curajul să lase trecutul in urmă

Aruncându-se în valurile iubirii,

Tumultuoase ca un trecut pierdut.

Te-am privit și
Am început să te imprim pe retină,
În culori aprinse,
Am început să te observ altfel.

Nu te-am mai privit
Doar ca un simplu băiat
Te vedeam…
Te vedeam trandafirul
Din gradina mea cu flori ofilite.

Te vedeam și te priveam
Precum o rază de soare
Ce strivește norii gri
Te vedeam și te descopeream.

De câte ori ai încercat să îți spui punctul de vedere și nu ai fost lăsată?
De câte ori ai fost privită cu superficialitate
Și de câte ori ai crezut că nu ești de ajuns?
De mică ai încercat să nu îi oferi prea multă importanță sau să te afecteze
Însă ce înseamnă pentru tine acel loc la masă?
Pentru unele dintre noi arată că am reușit
Iar pentru alte femei semnifică egalitate.
Și trec anii și începi să fii privită așa cum meriți
Însă observi atunci când primești un loc la masă
Că oricât ai încerca să-l repari, problema nu va dispărea
De ce?
Pentru că masa nu a fost niciodată construită pentru noi.
Soluția?
Construiești mese mai bune.

Ai bătut, ți-am deschis, dragă toamnă 

Și te-am poftit în viața mea, mare doamnă

Să-mi aduci în dar covor de frunze colorate

Care să îmi fie tovarășe de singurătate.

Să-ți așterni bruma argintie 

Peste sufletu-mi ca o mantie 

Și să mă învălui în aripi de cocor 

Să pot visa să plec cu ei în zbor. 

Să-mi decorezi casa cu tentă arămie 

Să mai schimb nuanța cenușie 

Să lași ploaia să cadă peste mine 

Să șteargă lacrimile de amar pline. 

Hai, dragă toamnă, mai rămâi 

Nu încerca ușa să o zgâlțâi

Rămâi și-mi fii prietenă de zi

Căci noaptea e a friguroasei ierni...

Atât de lin curge mintea unei flori,

Ca rășina pomului împietrită,

Printre ochii lacrimile curg,

Învăluite în vină.

Petale de vanilie cad ca scrumul,

De vină stau lângă brad

Crengile subțiri tăietoare

Ard amar lângă prag.

Atât de alb este soarele

Că nu-l pot privi de jos

— Grâul, leneș, cochet; —

Grăiește câmpul violet, roz;

Și sub soare seninul tace,

Așteptând norii ca un semn de omagiu

Picături de lumină pe piele

Îmi aștept cu drag mirajul.

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

Vântul s-a oprit în prag,
cu hainele ude de ceață.
Îl privesc, tace, dar ochii lui
văd greșit amintirile mele.

Pe masă, ceaiul tace, rece,
iar timpul din pupile se înverzește
în acest anotimp uscat.
Minutele curg ca nisipul,
orele greșesc ziua,
iar soarele mă ridică din nori.

Întunericul îmi aduce la fereastră
zâmbetul pierdut într-o noapte,
când umbra îmi juca feste,
iar cerul mi-a lăsat trecutul în gol.

Ochii negri ai albastrului stelelor
îmi trezesc fiori de vanilie din trandafiri.
Luna mă acoperă cu un strat
de dulceață topită
pe șira spinării mele.

Iar ploua...

Mi se rupe inima-n doua

Daca cerul s-ar insenina

Poate si pasarile ar mai canta

Iar ploua...

Diminetile iar cu roua

Plantele se bucura

Dar ce sens daca sufletul nimic nu susura?

Omul nu scrie,nici nu citeste

Sta cu ochii in telefon,orbeste

Nu se deslipeste de el

Parca ar fi un robotel..

Din cauza lui

Am pierdut ale noastre pasiuni

Omul nu se mai bucura de viata lui

Hobby-urile si le-a pironit cu un cui

Iar ploua

Inima se sfasie-n sapte,ba chiar noua

Tinerii nu se roaga , nu postesc

Tot telefonul ii robesc

Ii mananca viata,timpul 

Posomorati ca vine frigul

Ce mai ploaie

Dar parca vad o farma din soare

Soarele luminos

Corp ceresc,frumos

Am sa inchiei aici

Ca sa fim logici.

                                                                 La o margine de codru,

                                                                 Doar acolo îmi e gându

                                                                 Doar acolo aș vrea să umblu,

                                                                 La o margine de codru,

                                                                Uite acolo aș vrea să cânt

                                                                Doar în zare să mă uit

                                                                După păsări să privesc,

                                                                Timpul să îl prețuiesc

                                                                Iar natura s-o iubesc 

                                                                La o margine de codru,

                                                               Uite acolo aș vrea să stau,

                                                               Timpul înapoi să-l dau

                                                               Asta este tot ce vreau

                                                               Doar acolo îmi fuge doru

                                                               La o margine de codru.