Mamei, la plecare

Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.

Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.

Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor 

Dumnezeu.O, domnule.

Ești doar unul și veșnic,

Și unicul pe Pământ.

De ce nu-mi dai încă?

o șansă pentru a mai trăi?

Să-mi văd părinții,

Să-mi sărut copii? 

Soarele să-l îmbrățișez.

În lumina lunii să mă ivesc din nou,

Și poate incă odată,

Să mai iubesc.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?

Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.

Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.

M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!

《Un glas zice: "Strigă!" - Și eu am răspuns: "Ce să strig?" - "Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp!"》 (Isaia 40:6)...

Cu mâinile pe piept încrucişate,

Sãtul de oameni, trudã şi obidã,

Fãrã cuvinte, aşezat pe spate,

În casa rece, gata sã se-nchidã,

Stai nemişcat şi sobru, fãrã gânduri,

Cu ochii-nchişi spre lumea-ndureratã,

Spre-al tãu culcuş, fãcut din patru scânduri

Vin toţi cei dragi sã te mai vadã-o datã.

De te bârfeşte vreunul, nu îţi pasã

Cã cineva te laudã, n-ai ştiinţã.

Nu-l ştii pe cel ce predicã la masã

Încredinţând pe toţi, de-i cu putinţã

Cã orice om, ca iarba pe câmpie,

Sau ca frunzişul verde pe zãvoaie,

Pe-un cer senin o patã alburie,

Şuvoi ce curge într-o zi de ploaie,

Aşa trece şi el în grabã mare...

Fãr-a lãsa pãreri de rãu în urmã.

Vreo câţiva ani ce i s-au dat sub soare

În lutul blestemat întruna scurmã.

Nu are pace, linişte nu are,

E frãmântat de doruri şi de vise,

Abea de se mai ţine pe picioare

Iar pãrul lui aproape tot albise...

Ah, ce deşertãciune complicatã

E când încerci s-aduni iepurii-n turmã!...

Un timp pierdut, bucatã cu bucatã

E tot ce-ţi mai rãmâne-n mâini la urmã.

O zi mai agitatã decât alta

Cuvinte ne-nţelese vor sã-ngâne;

Luând ciocanul şi cioplind cu dalta

Din toate, numai ţãndãri vor rãmâne!

Un singur lucru capãtã valoare:

Lucrul fãcut dupã principii sfinte;

Pãzind recolta sfântã pe ogoare,

Lucrând cu drag, nu doar rostind cuvinte!

                          ☆

În zilele de tristã sãrbãtoare

De tine cine-şi va aduce-aminte

La cimitir sã vinã cu o floare

Sã nu mai creascã iarbã pe morminte?...

Prea convențional?
Vreți ceva mai nou, ceva mai brut?
Absolut! În notes app un război crunt:
Tap, tap, spațiu - un moment de liniște.

Cuvinte, idei, împrăștiate cum îmi vine
Și încă fac rime!
Am nevoie de structură,
asta unu' la mână.

Dă-mi un minut să analizez,
Nu știu cum să mi mă adresez...
Îmi pun bețe-n roate.
Mi-e foame, am mâinile legate la spate.
Știți ce o să spun -
Ceva legat de moarte...

Normal!
Tipic!
Mereu ajungem aici.
De ce mai încerc?
Sunt într-un loop (auuu!)
O mașină de spălat
Mereu băgată în priză.
Consum prea mult curent, să vezi factura...

Centrifugim de viitor,
Centripetot din trecut mă p*ș!

Tic, tac, secundele clipesc.
Timer-ul sună, explodez.

Mi-e dor de pacea pe care mă pot convinge că o simțeam ieri,
Never to be found again.

Hai că mă opresc înainte să termin...
Mă feresc de finalitate, o s-o las in aer...

Atâtea dureri...

Atâtea întrebări fără răspuns.

Atât de multe răni sângerând.

Săgeți înfipte în inimă.

De nimeni înțelese.

De multi batjocorite.

Răni dureroase.

De nimeni mângâiate.

Strigând după ajutor.

Ei părând surzi.

Nori negri atât de grei.

Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.

Zilele trec.

Durea devine tot mai insuportabilă.

Cel rău șopotind... fă-o.

Dar nu vreau a mea mamă să sufere.

Nici în Foc să ard o veșnicie.

Să fie ăsta sfârșitul?

Sunt trecător prin Campo dei Fiori,

Miros a fum de păr …și cârpă arsă,

Când primii fulgi cu vânt, alungă zorii,

Și noaptea miilor de ani, m-apasă.

În ochi de lemn, îmi zgârii adevărul,

Pe ziduri brune, coșcovite de uitare,

Aud cum râd, când am oprit motorul,

Inchizitorii șchiopi ce-mi stau în cale.

Zâmbesc, …Giordano mă privește…

În grabă-și toarnă peste haine gaz,

Mă doare și tăcerea lui mă răvășește,

Și simt cum ploaia mă lovește în obraz.

Februarie se uită cu regret în urmă,

La brazii de Crăciun, uscați,

Cenușa lor, e pildă pentru turmă,

Iar focul pentru cei necugetați.

Ascultă, e ciudat cum murmură norodul,

În bronz de clopot și în cor de bași,

Absurd destinul răsucind tarodul,

În ritmul miliardelor de pași.

Se zbat în rime pagini înnegrite,

Între rozarii și regrete delirând ascunse,

Îl simt în mine printre flăcări împietrite,

Un demon așteptând cu aripile strânse.

De-ai ști tu vânt,

Cum înlăuntru stânca tace,

Te-ai prăbuși.

Și-n murmurul de aripi de pământ,

Nicicând să crezi,

N-ai îndrăzni.

Caldeilor, de-ai arăta în noapte,

Drumul către stele,

S-ar rătăci,

Prin praf, pierduți.

Eu însumi m-am ascuns de ele,

Departe-n munți.

Atunci când fără nici o noimă,

Bucăți de adevăr,

Îmi tremurau în mână,

Prieteni, frați, mă amăgeau,

Cu limbi de lut,

Înfășurate în minciună.

De parcă totul,

Ar fi fost în van,

Un bâlci grotesc...

Deșertăciuni ce trag la han,

Când obosesc.

Tu vânt de-ai ști cu-adevărat,

Vreun rost mai bun,

Vreo cale...

În lumea asta de nebuni,

Sisifilor din vale,

Nu te-ai opri, nepăsător,

Uitând în largul mării,

Luntrași setoși de adevăr,

În umbra disperării...

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,

Contur de frunze adormite pe pământ,

Mi-s gândurile așchii mohorâte,

De flăcări sure, smulse din adânc.

Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,

Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,

Adulmecând în iz de oameni și jivine,

Oxid de-amar, prădalnic și anost.

De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,

În rime alergând prin labirint,

Surori furtunilor de mult dezlănțuite

Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...

Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,

Decembrie ascuns în fiecare luni,

Secunde arămii cu gust de praf, de stele,

Copii cuminți născuți printre nebuni.

De-acum, când legiuni de patricizi înalță,

Agățătoare trepte șubrezite, către cer,

E somnul frunzelor lipsit de relevanță,

Pândind prin ochii mei, năluci de fier.

Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,

Pe rând, purtând înșelătoare măști,

În horă prins, primejdios ca o hienă,

Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.

Ne învoim și sorții stau la pândă,

Comodus mușcă iar din zgura sângerie,

Urlă tribuna a cățea flămândă,

Cuprinsă de o oarbă isterie.

Gem hoarde cu biletele plătite,

Ecranul stins se năruie-n retină,

Și așteptările aleargă travestite,

Spre viața veacului ce va să vină.

E poate azi o zi ca toate celelalte,

Cu circ și pâine, pixuri și ulei...

Când trec pe-același drum, privind în altă parte,

Ne mai deosebind vikingii de pigmei.

Și ies din rând, căzând pe foaia albă,

Tot eu, mă știi de-acum un an...

Mă copiez în grabă de pe tablă,

Patetic personaj orwellian...

Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,

Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,

De unul singur pe o scenă goală,

Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.