În foșnetul înserării

Amurgul își țese calea

Pe urmele potecii

Un izvoraș e în vale.

Se frânge încet lumina,

Cu ziua care moare

În mantii de nălucă

Păreri  de înnorare.

Pe marginea cărării,

Stârnind ades ecoul

Un cârd de ciute,mute

Pornesc să se adape.

Setea sau destinul 

Dureros le cheamă

Ele merg încet

Fremătând de teamă.

Geme-în val izvorul

Învolburat de sânge

Trufaș e vânâtorul

În noaptea care plânge.

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

Scumpă copilărie 

Dragă, argintie,

Mereu cu bucurie

 În cămașa aurie.

Pe dealuri alergând,

Floricele culegând, 

Coronițe împletind 

 Și pe cap purtând...

O copilărie fericită, 

E viață împlinită!

Fără mamă, tată, 

E viață zbuciumată!

Copilăria-i o povață, 

Ce mă-ndrumă-n viață!

Cu bujori în obrăjori,

Cu lacrimi în ochișori. 

Copilăria e ca o floricică 

Ce-nflorăste ca o mămică,

Dulce, dragă și duioasă 

Ca bunica de frumoasă!

Copilăria-i prețioasă, 

De Dumnezeu aleasă!

Cu bomboane, ciocolată, 

Cu o mamă și un tată.

Ce scurtă-i copilăria!

Plecând cu bucuria!

Ce-n suflet o aveam,

Cu drag o purtam...

Copilăria-i lucru de sfânt 

Ce-l găsești doar pe Pământ!

Pe ploaie alergând,

De tristețe plângând...

Totuși florile copilăriei

Sunt amintirile veseliei,

Simțindu-le odinioară,

Ca fiind ultima oară. 

La tăticu alergam,

El în brațe mă lua,

Pe obraji mă săruta -

Ce copilărie dulce aveam!!!

16.10.2019

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Pătrund pe ușa ta deschisă

Fără dorință de-a fura ceva,

Și te surprind cum lăcrimezi

Uitându-te atent la poza mea

Rămân un pic puțin surprins

De ce îți cade lacrima pe poză,

Când, doar tu mi-ai spus să plec

Că, te obosesc și faci nevroză

Da recunosc că am fost hoț

Furându-ți inima și dragostea,

Dar știu că m-ai lăsat să fur

Și-n viață să-ți devin jumatea

Acum tu-mi ceri ca eu să uit

Și clipa când te-am cunoscut,

Și-mi spui fără niciun regret

Că-ți sunt străin, necunoscut

De vrei, tu poza poți s-o rupi

În zeci și mii de bucățele,

Și-apoi în sobă să le-arunci

Să vezi cum iese fum din ele

Nu știu când s-a rupt lanțul

Iubirii noastre adevărate,

Și dacă-ntreb unde greșesc

Doar zici, că-s multe adunate

Eu cred că încă se mai poate

Din nou să-ți deschizi inima,

Să ierți, să uit, să fii soția mea

Și sufletul rănit..să-l pot reanima!