Sunt un foc!

În parcuri și pe alei

A ruginit frunza de tei.

Florile-s nedumerite 

De brumă acoperite

Ploaia -i rece,parcă doare

Unde-s zilele cu soare?

Unde-s cântăreții dragi?

Goale cuiburi prin copaciț

Tot e trist și înnorat

Soarele le-a abandonat.

Dimineața cade bruma

Tot ce-a fost viu a murit 

Va ierna cin nou natura,

Gâzile au adormit

       În noaptea de sâmbătă spre duminică ,dormeam profund

în camera mea ; aud o voce imperativă ,destul de vibrantă...

      -Tantusa!...

Pur și simplu am sărit din pat,m-am desmeticit ,am aprins

lumina...liniște ...chemarea venise din camera alăturată.Era

vocea clară a nepotului meu Cătălin ,care locuiește în Îns.

Baleare -Palma de Mallorca .E singura persoană care îmi spune

așa :Tantusa ,când a început să vorbească,iar eu am primit

cu drag noul nume ,care are o cu tot altă rezonanță când îl

aud .Recunosc că inima a luat-o la trap ,am mers prin toată

casa ...încă îi auzeam chemarea ...Am ieșit pe terasă ,în jur

liniște profundă ,doar din cer cădea o ploaie liniștită în pică-

turi mici .Sigur că ....caut o explicație ...dar rămân fără răspuns!...

Irina iub ea foare mult florile.Din poarta mică, o alee lungă ,parcă intra în pridvor, 

era străjuită de flori de toate culorile. Irina era încântată de ce reușise să facă, parfumul 

lor intra în cssă, din primăvară ,până toamna târziu, încât nu sacrificam nici un fir să-l 

pun în glastră.Eram fericit, când un prieten îmi spunea:

          -Măi Pavele, dar eu nu știam că tu poți fi așa gospodar. Casa ta, grădina sunt 

un rai. Am trecut pe acolo, m-am oprit locului, nu știam unde să mă uit, ai schimbat 

tot. Foarte frumos...

          -Să știi că de grădină se ocupă doar Irina și de flori . Așa am convenit de la început.

Eu, îmi doream să am niște animale, pe lâng casă, dar treaba-i mai complicată...dar am 

mai multe păsări și am prins drag de ele, le-am pregătit un țarc , să nu strice grădina

Irinei, Pentru rațe am făcut un fel de -piscină-unde se bălăcesc toată ziua. Găinile-s de rasă

și le tratez ca pe niște doamne...sunt frumoase și blânde, îmi ciugulesc din palmă și le place 

să vorbesc cu ele.Asta-i familia mea. Mă bucur că m-am intors în sat.Dar s-a întâmplat ceva

care m-a supărat tare. Am plecat dimineață cu treabă și când mă întorc văd ușa păsărilor 

încă închiă, deși soarele era sus pe cer.Când deschid ușa, păsările s-au năpustit  asupa mea

parcă întrebându-mă, de ce le pedepsesc. Mă uit în vasul de apă nimic, în troacă nimic .

Înfuriat , o înreb pe Irina:

          -Cum ai putut fi așa de rea, să-mi lași păsările flămânde și însetate? ce suflet ai?

           -Ce ai omule,ce ai pățit?

          -Mai întrebi? de ce nu ai dat drumul la păsări și le-ai lăsat fără mâncare și apă?

         -Fiindă nu mi-ai spus nimic și eu am uitat. Zău îmi pare nespus de rău, te rog iartă-mă.

        -Nu mă pot calma,lasă-mă în pace. M-am întors la prietenii mei cu pene, am văzut că toți sunt

bine și i-am chemat pe nume:cocoșii, cântărețil, ora exactă, pintenatul, prințul...s-au așezat lângă 

mine ciugulindu-mă,rațele, găinile erau vesele, supărare mi-a trecut .Eu mă bucur că am avut curajul

să mă întorc în sat, alături de strămoșii mei. Dar cine are curajul, recunoaște că natura și mirajul ei 

te întâmpină la sat, unde-i cunoști pe toți și toți te cunosc ,găsești prieteni vechi, depeni amintiri...

      Amintirile  ocupă un loc drag în mintea mea. Le-am înregistrat din fragedă pruncie.

Ele ies la lumină când le căutăm, când avem nevoie de ele. Primele amintiri au vechime.

Aveam doar trei ani dar parcă s-au petrecut ieri...

    Era o noapte calmă,senină de toamnă. Luna strălucea, încât casele, copacii lăsau umbre                                                     

pe pământ.Înainte de culcare, tata ne spunea povești sau frânturi din viața lui.

Știa că așa ne va cuprinde mai ușor somnul, în căldura așternutului ne lăsam purtați în lumea 

viselor. Brusc ne trezește larma din casă, panica îi cuprinde pe părinții mei . Buimaci ne 

bulucim la ușa de la tindă spre ieșire. Zăvorul era blocat de la înclinațille ei. Se auzea zgomotul 

grinzelor de la casă .Din mai multe zgâlțiituri ușa se deblochează și ieșim în fața casei. Abia atunci

am auzit...cutremur, e cutremur mare, uite cad pereții de la bucătărie. Afară era larmă mare:

cânii lătrau în toate ogrăzile, vitele mugeau neliniștite, gâinile cârâiau, iar cocoșii își manifestau deruta 

prin cuguricul lor alarmant. Tata ne așează pe fiecare în fața casei, pe pământul gol, atent ca nu cumva 

să fim loviți de cărămizile hornurilor dărâmate. Nu știu cât a durat cutremurul, dar mie mi s-a părut o 

veșnicie....Ondulațiile erau așa de mari, încât crengile copacilor atingeau pământul, iar noi ca să ne 

păstrăm echilibru ne ajutam cu palmele de o parte și alta a corpului.Oamenii panicați au ieșit din ogrăzi

și așteptau cu teamă, ce va urma.Era luna noiembrie 1940, oamenii se temeau de replici

         Mama abia acum se desmeticește și spume cu voce înceată, parcă își cerea iertare.

        -Pe MĂRIUCA am uitat-o în casă, of Doamne cum mi-ai luat mințile....apoi o văd ieșind din casă

strângând în brațe pe MĂRIUCA de numai opt luni , care nu avea habar ce se întâmplase.

Vecinii ies în drum și își împărtășesc îngrijorarea.

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția banii se toacă

Pentru interese străine.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit la cei

Ce fac din noi,ai sărăciei eroi ...

Domni sunteți azi ,ce veți mâne...

Oameni ...fără de rușine!

Lungă-i  calea ,drumu-i greu,

Nu-l abandona de ai un țel .

De undeva ,se va vedea ,

Luminița din tunel !

Te vad

stai pe loc

incoronezi prezentul

trecutul

viitorul

se misoreaza

le uit

frumoasa

nepatrunsa

calma

altfel

nu te schimbi

esti

modelul

niciodata perfectiunea

nu moare

sa cada

stelele

pe pamant

sa nvie mortii

din morminte...

am pozat

frumusete

e instabila

dar nu se lipeste

alunecoasa este

printre randuri

goale si negre

saturate...

umbre

ceata

intrebari

carti intregi parca

nu spun nimica

albe masti

scena se goleste

ameteala

ochii ma inseala ?

fulgi de nea

unici, orginali

asteapta perechea

probabilitate

visul

primeste trup

si inima calda

o voce

scufunda-n

relaxare

lebede

valuri

bomboane

parfumuri

adrenalina

toate fara gust

si dulci

curajul si teama

ca yin si yang

alterneaza

se vaneaza reciproc

genunchii se topesc

sufletul tremura

pierdut in decor

clipesc

respira !

acuma stiu

puterea

ce clatina

si canta

se apropie 

ma invadeaza

cucereste

scuturi

goluri

procesoare

capitale

furioasa 

cauta si stanci

sa sparga

cine sunt

calatorul

curiosul

nesfarsitul

in absolut

gandurile mele

putrezit

ca un covor

de frunzee aurii

regina 

paseste

nu reusesc

sa le ridic

si pomii se inchina

izviare le vorbesc

cuvantatoarele

te admira

realizez

sunt ceva

cand si tu

si eu

fumegam energie

acumulam prospetime

dansam

ne sufocam

gandim 

asteptam

atacam necunoscutul

transpiram cenusa

bem raze

respiram culoare

in sfarsit

topim

oceane inghetate

racim vulcani

spargem cerul

cu aripile noastre(visurile noastre)

visul ce se intrupeaza

niciodata 

nu moare

cand esti 

cu mine

iubirea

inghenuncheaza

inaintea privirilor

a doi muritori

simpli si speciali

timpul

stelele

apele

vantul

viata

stau pe loc

paralizeaza

ceilalti saliveaza

noi traim

cu adevarat

in lumea noastra

ce se cutremura

arde

se cladeste

se surpa instabila

sparge diamante

ocroteste mistere

leaga stele

invarte galaxi

totul special

pentru a fi romantic...

imposibilul 

este desfiintat

legile

devin elastice

buzele

se intind

sa ma inghita cu totul

mintile rezoneaza

inimile

se contopesc

pierzandu-si conturul

deci cine sunt ?

nu conteaza !

Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,

Doar clipa-n care te-am zărit,

Pe-o bancă-n parc, să se repete

De s-ar putea la infinit.

Nu vreau averi să-mi dea defel,

Doar ziua când te-am sărutat,

Sub un salcâm în miez de mai,

Să se reîntoarcă neîncetat.

Şi nu vreau gloria cea deşartă,

Doar vara-n care te-am iubit,

La malul mării lângă valuri,

S-o retrăiesc la nesfârşit.

Sunt un fir târziu de floare 

Bucuroasă de culoare

Albă, galbenă și creață

Zilei de toamnă îi dau viață...

Toate florile-n grădină

Au pierit stinse de brumă,

Și-i  așa multă tristețe 

Când pământul stă să înghețe.

Îmi intră noaptea, moale pe sub coaste 

Și șoldurile-mi prinde ca o pradă, 

Amintirea pică, cade peste oase

Și simt cum pielea începe să ardă. 

Să ardă cu tot focul, fantezia, 

Ce-mi întețește în tăcere nebunia...

O sting, o aprind, o las, o iau, o beau în vis, 

Cu vinul ce-mi curge-n vene, gros şi vinovat, 

Și-mi tremură genunchii când ating...

Destinul, unui păcat ce nu m-a întrebat.

Se strânge în vene, un puls ce mă ceartă 

Un murmur de sânge cu gust de păcat 

Mă prinde de coapse, mă ține legată 

Și-mi cere să ard, ca și când n-ai uitat!

Tresar și-mi deschid ochii, în zadar visez

De setea de pahar mă detașez.  

Mă detașez de visul meu de noapte

... e doar un viciu ce somnul mi-l străbate.

..............................................................

Că tu nu știi cum e... dulcea mea vină,

Să simți cum putrezești pe interior

Și în același timp, în ochi să porți lumină,

Speranțe mii și-un infinit de dor.

Să mi te port sub piele, fără glas

Mereu ca pe-o atingere amânată 

Mereu să-mi fie visul întoarcere și pas

Spre tot ce n-a mai fost vreodată.

Un pahar de poezie

... Pleacă, iarnă, vreau să pleci,

Unde vântul te alungă,

Lasă soarele să-nveci,

Lumea rece să n-ajungă.

Strânge-ți albii tăi nămeți,

Să răsară fir de floare,

Pomii goi, cu ramuri reci,

Să-și găsească iar culoare.

Lasă râul dezghețat

Să-și urmeze drumul lin,

Peste câmpul înverzit,

Să adie vântul blând.

Pleacă, iarnă, e târziu,

Primăvara bate-n poartă,

Lumea-ntreagă prinde viu,

Vestea bună să ne poarte.

Înviorătoare coroană a nopții,
Mângâiată cu bijuterii-n văzduhul bolții,
Ilustrând un misterios tablou minții.
Pandantiv nevăzut de ochii zilei,
Așternând pe ale dorinței cerești alei,

Renegate, călătoare,
Escală pe abis, încuiate în dorințe, stele căzătoare.
Rugăminte bizuită al abanosului cer,
Ă-l din prim dans, pe suflet liber,
Unificat in două părți, a nopții mister.

Căci o singură privire a abisului,
Ăltora anomalic, tristă capcană a oftatului,
Necunoscută de mulți, dorită numai spre duet,
Un alt suflet, dans al ochilor, din priviri balet.

Dau cuvânt nopții cristaline,
Așteptând zburător mesaj în pene,
Unde să aducă dorinței pufoase perne.

Poate aceleași cer să zărim
Orice mișcare a cerului să citim
Zilei nevinovate ai da povestirii
Eterne vise de dulci priviri

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"