SINGUR...

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?

Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.

Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități! 

Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?

Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?

Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!

Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...

Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...

Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.

Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!

(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

Dăruiește-mi un surâs, doar un motiv în plus,
Să-ți mai stărui printre gânduri pierdute-n apus,
Mâinele cuvintelor grele, cuvintele cult,
Nu vreau să-l mai trăiesc, să-l mai ascult... 

Dăruiește-mi un cuvânt, doar un motiv în plus, 
O pagină albă din cărțile tale din care m-ai smuls, 
Astăzi, există încă în noi înfierat în cuvinte, 
Străluminând icoane în altarul celor mai sfinte... 

Dăruiește-mi o privire, doar un motiv în plus, 
Să fiu eu umbra strâmbă a celui care primul s-a dus, 
Să mă pierd iar și iar, etern, în cenușa zilei de ieri, 
Un capăt de tihnă pe care încă-l preferi... 

Tu nu-nțelegi c-așa sunt eu de bine rostuit,
Din lacrimile și huma uliței mele plămădit,
Sunt furtună și val și lumină, în toate cele,
Respir mai bine prin însăși cuvintele mele...

Tu nu-nțelegi că nu mi-e ziua împlinită,
Fără țărmul și marea mea nemărginită,
Fără foile-mi albe așternute-nainte,
Dimineți care așteaptă să devină cuvinte...

Tu nu-nțelegi că vocea mea nu-i mută,
Și-am zămislit din al meu ochi, subțire cută,
Din care-am întrupat un sacru legamânt:
Devenirea mea ca om s-a scris deja în cuvânt...

Eu nu mă tem de soare, vânt sau ploi,
De cuvintele în grabă rostite între noi...
Cum nu mă tem de primăvară sau de iarnă,
Aștept ca timpul, pe toate să le cearnă...

Căci știu că el e singurul vindecător,
Uitare așternând pe rănile ce încă dor,
Și am ales ca unele cuvinte rostite cu amar,
Să uit că le-am zidit în umbră de hotar...

Căci m-am împotrivit cu toată forța urii,
Cu zâmbetul abia schițat în colțul gurii,
Eu nu m-am risipit și nu mă tem,
Curat, cuvintele în rime să le chem...

Sensibilă, ori poate o boală rară este, vânarea fericirii din instinct și din vorbe.

De multe ori ascunsă în carapacea grea câteodată sunt ca bomba grea cu un ceas.

O voce care-n vis șoptea mereu ceva sau poate doar speranța de a aștepta.

Multe nopți ascunse într-un ghețar uitat asemeni unui înger cu sufletul-înghețat

Speranța timpurie încă mai așteaptă să scrie un capitol de fericiri uitate.

Ca-ntr-un roman cu coperți prăfuitemă uit în rama vieții devreme jupuită.

Înțelegând distanta de a ști, de a nu ierta vocea răgușită printre pereți striga:

-Mi-e dor de  o iubire cum nu a fost cândva din mii de gânduri scrise eu doar atât vreau!

 Vocea  răsună în ghețarul rece și învechit deși îmbătrânit ca un copil sufletul asculta.

Frica și teama au început sa strige: -Oprește-te, nu sparge ghețarul inimii iubirii stinse!

Cu corpul îmbătrânit și sufletul rebel cu mii și mii de șoapte șterse, speranțe și așteptări

Spiritul rămâne deși nu ne amintim că viața frumoasă, e divină și de iubire.

După aceste vorbe ghețarul tăcut și obosit chiar și în răceala nopții părea de neclintit

Înlăcrimat, învins de vocea îngerului nocturn lacrimile eterne păreau a nu se mai opri

Asta-i povestea sufletului bătrân de neclintit.

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

Al carei iubiri sunt astăzi prizonier?

Nu despre tine fac acum vorbire,

Iubita mea cea blândă?

Sunt eu captiv al frumuseții tale fără vreun sfârșit

Cuprins de încleștarea gesturilor îngerești

Și subjugat de tine ?

Sunt oare fericit stiindu-mă prins

Precum e peștele-n năvod,

Zbatându-mă cuprins de multele nedumeriri

Și temeri ce dragostea le-aduce?

Da,sunt fericit iubindu-te pe tine,

Căci nu-i mai dulce lucru pe pământ,

Decât să stau încătușat de tine!

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

E umbra ta iubite și nu te văd.

Și-aș vrea nespus să te revăd.

Să-ți spun cât de iubesc

Că am un dor de tine nebunesc.

Și mereu să ne îmbrățișăm,

Pe alei să ne furișăm,

Duși de un gând sublim

Și împreună veșnic să iubim.

La bătrânețe aș vrea să fim

Aici, tot la fel să ne iubim.

Să admirăm flori de salcâm

Tot aici pe acest tărâm.

Întoarce-te din neant la mine,

Trecutu-ți să nu mai pomine,

Și vei afla că-n veci, tu plecând

Poți vedea ce ai lăsat plângând.

Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,

Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,

Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată

E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.

Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,

Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,

Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,

Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.

Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,

Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,

Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,

Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.

Fiindcă mă doare să te iubesc,

Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,

Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,

Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.

… Cred că sufăr de inimă

plină, plină,

(în ultimul stadiu)

pentru că încep să mă asemăn

din ce în ce mai tare

cu o lumină.

Tot ce știu despre lumina asta

este ca îți este identică, aș putea să zic,

(ba nu, tu ești mai frumoasă)

oricum de când mi-e dor de privirile tale,

până și boala asta incurabilă

e mai blândă un pic.

Dacă am fi construiți fizic din lumină,

Te-aș duce pe marginea unei prăpastii să iți spun că te iubesc,

într-un decor plin de crini,

în timp ce mă dau mare în fata altor lumini.

Tu nu ai zice nimic,

Dar din felul tău de a mă privi,

de a fi,

te uiți prin mine și îmi spui că deja știi.

Și îți pui mâna pe obrazul meu,

dar nu rezist atingerii tale

așa că îți iau mâna în mâna mea

și îți sărut podul palmei.

Inima îmi bate ca nebuna,

(Nu serios, ți-am zis la început ca sufăr de inimă plină, plină)

Ne uităm unul la altul cu atâta iubire,

Că stânca pe care stăm nu ne mai ține.

Dar stânca a pierdut din vedere

că suntem lumini și luminile

nu mor în cădere.

(Doar de inimă plină, plină)