Mi-e zâmbetul atât de trist

Și-n suflet am o gaură imensă

Căci un ultim vin ai interzis

Lăsând povestea fără recompensă.

Mi-e încă jale-n suflet

Ca doru-mi nu ai înţeles

Şi inima mi -e urlet

Înaintând pe contrasens

Mi-e arsiță de mine

Că mă beau din oglindă,

Din amintiri cu tine

Ce-n vise mă afundă.

Mi-e greu să te mai scriu

Cuvintele-mi pălesc

Când doar aș vrea să-ti fiu

Să mă îmbrățișezi.

Străin te-ai vrut, un pumn de amintiri pierdute,

Dar noaptea mi te port în vise de mine făurite.

Şi mi te strang la piept prin ceata nopții plutind

Și mi se face dor de-un vin, mai mult ca oricând.

Mă macină un dor nebun, ce aprig mă doare

Un dulce vis cum că-ntr-o zi ne-om revedea

Spune-mi te rog, babe, ar fi posibil oare?..

La un apus de soare, îmbrătişaţi cândva?

Să-mi stropești sufletul uscat de dor

Cu picături din al tău roșu demidulce,

Să-l simt din nou pe buze și-n inima fior

CU el să mă scufunzi in patimi interzise.

P.S

Revino o clipă!. ca şi când nu ai plecat

Mă doare enorm nimicul de tine lăsat,

Rupe tăcerea imensă așternută-ntre noi

Răsai ca un soare de toamnă, după vânturi şi ploi.

Când te-am privit ultima oara

Speram c-o sa revii cât pentr-un vin

Dar ai luat cu tine lumea toată

Când trebuia sa-mi lasi atât de putin.

Si totuși atât de draga imi era privirea

Chiar dacă tu nu-mi mai zambeai

Căci te priveam cuprinsa de-amintirea

Ultimei nopți din luna mai

De-ar fi sa ne mai fim vreodată

Cred c-as opri ceasul în loc

As revarsa dorul meu tot ...

Pentr-un moment de altădată

As cere lumii sa ia foc..

Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită, 

Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,

Unde dorul e steaua ce luminează în noapte

Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.

Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,

Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.

Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape

Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.

În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta

Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine

Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea

Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.

Cum ar fi inima fără iubire,

Cum ar fi sufletul fără împlinire?

Ce am fi noi fără speranță, 

La ivirea zorilor de dimineață?

Cum ar fi succesul fără muncă, 

Trecutul fără o rană adâncă? 

Cum ar fi fericirea fără lacrimi,

Și-o dragoste fără de patimi?...

Cum ar fi viața fără durere

Sau lacrimile vărsate în tăcere,

Ce-ți dau putere a doua zi

Chiar dacă plângi in nopți târzii?

Cum ar fi liniștea fără putere

Sau timpul fără mângâiere? 

Cum ar fi un trecut fără regrete

Sau o inimă fară secrete?...

Cum ar fi gândul fără teamă 

Sau cuvântul fără legământ...

Cum ar fi zilele fără lumină 

Și cerul fără lună nopți la rând?

Cum ar fi viitorul fără de speranță 

Sau visul fără fantezie?

Cum ar fi culoarea fără o nuanță 

Sau versul fără poezie?

Stau seara pe pervaz, la geam și mai arunc priviri,

Îmbrăcată în haine de casă lejere, scurte și subţiri 

E o stare faină rău să stai să tot admiri mişcarea,

Mi-amintesc de noi o clipă  și simt că-mi pierd suflarea.

Simt un miros de toamnă, timp numai bun de-o poezie

Ca un timid apel spre tine de dragoste și dor,

Ce naște-n mine o clipă de extaz și nostalgie

În care timpul nostru e singurul rămas actor.

Așa c-aștept să vină (toamna) ca un moment de regăsire

Cu-al ei spectacol de ploi și culori de neegalat. 

Boaba de strugure să se prefacă degrabă-n nemurire

În simfonia vinului nou ce-n minte (probabil) deja ţi l-ai pictat.

.................................................................................................

Aștept să vină toamna, anul trecut la fel am așteptat..

Deodată ochii mi-s grei.. tot de mai sus!? să-mi fie

doar o rătăcire???

Mintea zburdalnică, spășită revine de una singură la mine,

Şi nu m-aștept să-și ceară scuze și nicidecum iertare

Fiindcă ea știe că va mai rătăci şi-n altă seară, vitoare!...

22/08/2024

#femeia unui singur vin 

Mai stringe-ma odata-n brate,

ai sa pleci...

Din lumea mea, si poate,

nici cind n-ai sa mai treci .

Si noptile in care,

te-am impletit din stele ...

Ai sa le uiti caldura,

si-ai sa m-alungi din ele.

Mai stringe-ma odata-n brate,

ai sa pleci...

In lumea Ta, Acolo...

visele nu-s niciodata reci,

Acolo ti-e lumina toata,..

acolo ti-e-mplinirea.

Te inteleg si tac.

si-mi pling iar prabusirea.

Mai stringe-ma odata-n brate,

ai sa pleci...

Nu-ti spun adio,

e doar un simplu bun ramas.

Opreste, sa mai curga, timpul

acestui ultim ceas,

Si-n gindul Tau, iubirea...

pastreaza-mi-o in veci.

Mai stringe-ma odata-n brate ,

ai sa pleci.

Îți sunt efect antihalo,
Te readuc înapoi în abis,
Dictând portative pierdute-n ecou
Mă seduci cu vorbe irbis.

Lasă-mă să te duc acolo circumscris,
Unde nu duce nicăieri.
Să poți simți totul într-un fel precis:
“Pietre seci în serile reci”

Privind luminile murind pe rând,
Îți prezentam ca un copil,
Clipele tale triste zburând
În ale mele întunerici.

Asta e ceea ce vrei?
Sau te mai întreb altă dată…
Invocându-mă, mă chemi
Din adâncul pierdutelor judecăți.

 .  A mai trecut un ceas... 
    şi s-a irosit în zadar,
    un ceas petrecut fără tine,
    fară şoapta zâmbetului tău, 
    fără umbra ta...
    Şi-apoi, un minut şi o secundă 
    a picurat, şi-a curs fecundă, 
    şi nimic n-a mai rămas, 
    nicio lacrimă n-a mai căzut, 
    peste seceta inimii mele.
    
    În această, tristă oră, 
    pe nimeni n-am iubit...
    Ci doar am urât, 
    şi nu voi mai fi val, 
    nici sărut, nici furtună...
    Căci fără tine mă sting, 

    şi mă pierd în neant,
    ca o stea, în prag de dimineaţă.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Ți-aș spune că de tine mi-e dor🫠,

Că nu vreau sufletul să mă mai doară🥲 

Ți-aș spune că vreau,să-mi dai o ultimă îmbratișare🤗, 

Să mă cuprinzi blând...fiorii să mă împresoare🥹...

Ți-aș spune cât imi doresc să citesc a ta poezie îmbuteliată🍷

Ți-aș spune toate astea... o dată și... încă o dată....😌

Cupidon

Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.

Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.

Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.

Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.

Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.

Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.

Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.

Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.

Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine