RUGUL

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...

Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...

Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...

Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...

Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...

    Cândva, de mult, sub ochiul clar al lunii, 
    din spuma valurilor albăstrii, 
    s-au înălţat în miez de noapte, 
    coloane albe-n marmură sculptate...
    
    Părea că însuşi Fidias le-a sculptat,
    cuprins de inspiraţie divină,
    cetăţii Troia le-a-nchinat, 
    dar timpul le-a făcut ruină...
    
    Azi, aproape nimeni nu mai ştie, 
    cât de viteaz a fost Ahile, 
    sau de-ndrăzneţul Prometeu, 
    ce a fugit de-Olimp furând pe Zeu !!!
    
    Dar focul lui, lumină n-a adus, 
    aşa cum a sperat să fie, 
    ci doar mai multă ură-n plus...
    Această lume nu-i decât zădărnicie...

    Afara plouă, iar păsările nu mai cântă.
    E-o liniște ciudată și nimeni nu cuvântă.
    Se-aud doar stropii grei, cum picură din cer,
    Îngreunând lumina, ca o perdea din fier.
    
    Dar imediat ce ploaia a contenit să cadă,
    Iar soarele și norii, au pregătit rocadă,
    Din nemișcare, lumea, la viață se trezește,
    Rostogolind ecouri ce-n tunet slab vor crește.
    
    Eu m-am zbătut, fecund, printre cuvinte,
    Născute-n roua crudă a nopților aride...
    Și-am scrijelit pe foi aceste semne care dor,
    Ciudate și-asistolice, bătăi de autor...

    După mult prea multă vreme,
    Sufletul în mine-mi geme:
    Mi-am primit nota de plată,
    Pentru c-am murit odată.
    
    Și-am murit de-atâtea ori.
    Am murit din seară-n zori,
    Fiindcă din strămoși s-a zis:
    "Moartea-i somnul fără vis".
    
    Și-am să mor iarăși puțin,
    Somnul ăsta să-l termin,
    Am să mor, ca să înviu,
    Fiindcă altceva nu știu.
    
    Știu să mor în foc de pene,
    Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
    Din nou, pur, știu să renasc,
    Precum mugurul pe vreasc...

    În timp ce tu dormeai, 
    Luna-şi vărsă părul bălai, 
    Ceru-şi iţi vălul în stele, 
    Străluminându-mi calea dintre ele... 
    
    În noaptea târzie, fără cuvânt, 
    Te-am sărutat, uşor şi flămând, 
    În dorul curbei tale pline, 
    În timp ce tu dormeai aşa de bine... 
    
    Apoi, în braţe te-am cuprins, 
    Dar ai gemut, încet, prin vis, 
    Eu m-am lipit de tine intim, 
    În timp ce tu dormeai aşa, sublim... 
    
    Căci eu m-am scoborât în patul tău, 
    Pe-o rază de lună, peste-o mare şi-un hău, 
    Învăluit în taine şi în şoapte, 
    În timp ce tu dormeai în noapte...
    
    N-am rezistat străin chemării tale, 
    Ispită dulce în plăceri carnale, 

    Iar toate astea se-ntâmplară, 
    În timp ce tu dormeai afară...

Te rog mă iartă că am vrut prea mult, 

Să rămâi parte frumoasă din viața mea

Că am căutat cu orice gând și cuvânt 

Un loc în lumea și inima ta.

N-am cerut prea mult, doar un semn

Doar un strop de atenție, o vorbă blândă 

De azi nu mai vreau să-ți tulbur tăcerea 

Mă retrag... mi-e inima mult prea frântă.

Ți-am strâns promisiunile cu grijă 

Și le-am așezat pe-a uitării aripă 

Nu vreau să mă mai gândesc la ele...

Să-mi treacă viața așteptând.... o clipă.

Formula visului pe piele

Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,

molecule vibrând la limita coliziunii,

unde chimia dorinței arde fără oxigen.

E hidrogen pur în privirea lui,

gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,

iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.

Atingerea lui e un lanț de legături covalente,

piele de piele, atom de atom,

un schimb lent de energie în care căldura

devine catalizatorul unui vis de nezguduit.

Electronii sar între noi,

o plasmă invizibilă ne învăluie,

iar corpul meu devine un laborator

unde doar el știe formulele.

Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,

ce corodează zidurile timpului,

dar construiește poduri între clipă și etern.

În venele mele curg ioni de dorință,

magnetismul lui schimbă polaritatea

și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit

spre inima unui reactor.

Visul atingerilor lui e un amestec perfect,

nici prea instabil, nici inert,

o soluție saturată cu tăceri

și șoapte distilate.

În piele, el lasă o urmă de lumină,

fosfor rece ce strălucește pe întuneric,

ca o amintire care nu vrea să se stingă.

Când dispare, mă descompun în molecule,

dar rămâne parfumul reacției noastre,

un compus imposibil de refăcut.

Și totuși, îl visez din nou,

până când atomii noștri se unesc iar,

într-o alchimie ce transcende

legile universului.

Știi?...nu era nicicând un cer mai frumos

Decât acela cu al tău vin la apus

Cu el fiece clipă se transforma în roz

Nu știu vreodată, de ți-am spus!

Parfumul lui, al inimii săgetător,

Mă îmbăta cu gustu-i fermecător 

Mă topea usor precum o candelă sub soare

Păcat...l-ai interzis...și am pierit precum o lumânare.

Încă-mi mai curge prin vene, ca un râu de dor

Și îmi alină sufletul în tăcerea-ți adâncă 

Mă mistuie ca într-un foc uneori

Când îmi reînvie parfumu-i ca o umbră...

Azi doar mă sting ușor sub umbra pașilor tăi

Și visul mi se risipește în tăcerea unei așteptări 

Înapoi nu vrei să mai privești nicicum

Să mă lași "clientul premium " să rămân...

Partea I: Geneza absolută.

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

Partea III: Geneza definitorie inițială.

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

Partea IV: Geneza definitorie finală.

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.

Ochii-mi-s ca două stele

Ce strălucesc de dorul tau 

Dar tu vei fi uitat de mine 

Căci eu chiar nu sunt visu tău

Durerea ce tu mi-o provoci 

Este doar o mângâiere

A uitate-lor grăiri

Spuse nu numai de tine 

Și nu te condamn deloc 

Căci eu simt numai mândrie

Doar uitatele-mi poveși

Vor fi-n a luni ferie

Prea frumosul tău zâmbet 

Îmi va rămâne-n amintire

Căci n-am putut să-ți ofer

Ceea ce ți se cuvine

În final te las să pleci

Și am inima împăcată

Căci stelele ce mă alină 

O să fie iar în noapte

As vrea sa fiu un fluture de noapte 

Ce ajungând în cămăruță ta 

Timid sa bată din a lui aripa 

Tânjind după privirea ta de-o clipă..

Apoi,cuminte sa se-aseze pe o carte 

Privindu-te cum scrii,târziu în noapte,

Să îți atingă tâmpla gânditoare,

Si-apoi sa zboare iar,departe,

Purtând cu el câteva șoapte:

A fost un vis?

Îl voi păstra până dincolo de moarte..