PESTE LACUL DINTRE CODRI

    Mi-e plin sertarul de fotografii,
    Frânturi din viaţa mea, ce-s încă vii -
    Momente-ncremenite pentru totdeauna -
    Păstrate-n colb, fără-a uita vreuna...
    
    Aceste umbre sunt în mine: le resimt acut,
    Privind nostalgic, peste umăr, la trecut,
    Şi-mi amintesc în clar de-acele clipe,
    Uitate în vreun colţ de minte...
    
    Aceste poze mi se-arată dinainte,
    Evenimente vesele, sau triste,
    Zâmbesc fără să vreau, sau plâng,
    La piept îmi vine să le strâng...
    
    Sunt amintiri ce se-nvechesc cu timpul,
    Chiar dacă îmi încărunţeşte chipul,
    Crâmpeie de lumină, suspendă pe vecie,
    Nemuritorul timp, pe-un petec de hârtie...

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?

Înfrigurat de amurg, te aștept ca să vii,
Dintr-o clipă în alta, printre altele câteva mii, 
Umbra să-ți frâng cu patimă-n brațe, 
Te uită: cum vor cuvintele acestea să te-nalțe... 
 
Pe nesfârșitele miriști învăluite în ceață, 
Străluminatele flori gingașe, lin, se-nalță,
Să se-oglindească-n lac, la ceas de seară, 
Te uită: din barca lunii, palide stele coboară...

Acum, în van oftezi și în zadar suspini,
În dorul mut, sublim, al tufelor de crini. 
La nurii de magnolie abia înfloriți,
Te uită: cu zăpadă nouă sunt auriți...

    Ploaia se cerne mărunt, din cerul pustiu 
    Vântul străbate copacii dintr-un miez cenuşiu 
    Picăturile grele, salvează petale în culoare 
    Într-o unică şi singură formă de floare… 
    
    Frunzele verzi, în cadenţă, nebune 
    Dansează ca mierea ce curge pe strune 
    Un vârtej nesfârşit ce scoboară din nori 
    Cârduri de stele şi de cocori… 
    
    Roua pe frunze străluceşte discret 
    Încercând să ascundă a lunii secret 
    În liniştea multă, ciute şi cerbi se arată 
    Îndreptând cu blândeţe a lumii erată… 
    
    Doar izvorul ce curge în tihnă, domol, 
    La buza pădurii înscrie ocol 
    Socoteşte în taină biruitor 
    Timpul ce trece nemuritor…

Mie, dintre multe alte lucruri, îmi plac felinarele. Pentru formele lor unice, pentru utilitatea lor, pentru lumina lor, pentru flăcările jucăușe dădătoare de lumină, de viață, de speranță... Pentru simplul fapt că au forța și tăria de a alunga umbrele și întunericul... Căci fără lumina lor, ar exista doar întuneric.

Am întâlnit multe felinare în calea mea. Unele 'nalte, zvelte, străluminând slab, cu blândețe, dimprejurul, altele mai mici, zgârcite cu lumina, atârnate de zidul vreunei case mai vechi, veghindu-și eternitatea numai în crâmpeie de lumină, altele, solitare, luptându-se cu fuioare de ceață ce văluresc bănci la fel de solitare...
Toate mi-or plăcut, dar niciunul atât de mult ca felinarul bunicului meu, poate că tocmai aceasta-i, cumva, motivul pentru care îmi plac atât de mult felinarele...

Și-mi aduc aminte de-o noapte de vară, în care o furtună cumplită s-a abătut asupra satului, norii n-au mai rezistat și s-au frânt în torente de nestăvilit. Întreg satul a fost măturat de ape tulburi care au luat totul în calea lor: case, grădini, pasări, animale, chiar și oameni...

Casa bunicilor a scăpat teafără, plânsă doar prin câteva găuri din tavan, bunica a pus ligheane și crătiți ca să strângă toată apa, toate acele lacrimi, ca mai apoi să le verse în grădină peste florile ei dragi, - acum veștede -, bolborosind incantații ciudate, care mai apoi, aveau să le readucă la viață:

- Puni copchile, în calea lu' bune-tu felinaru', că-i noapti ș-a rătăci calea...

Am luat chibriturile de pe policioara de lemn a sobei, am înălțat felinarul de pe tocul ușii, i-am ridicat sticla, ș-am aprins feștila cu o flacără tremurândă, firavă ca inima mea, fiindcă bunicul își pusese cizmele grele de cauciuc dimpreună cu haina de ploaie și plecase de ore bune în sat, să ajute...

Am pus felinarul în fereastă, dând perdeluța deoparte și stăteam cu bărbia sprijinită-n mâini, sfredelind cu privirea întunericul greu, încercând să deslușesc silueta înaltă a bunicului...

Era târziu în noapte, orele se scurgeau greu, casa era acum liniștită, s-auzea doar ticăitul orologiului vechi ce purta ecoul oftatului bunicii, care-și făcea de treabă cu ochelarii apucați pe vârful nasului, cusându-și în petice de pânză, neputința...

Iar mie mi se părea că întreg cerul se prăbușise din genuni peste toată valea, învăluindu-i suflarea cu o neliniște nefirească, inima îmi zvâcnea în piept cu putere, pulsându-mi sângele înspre tâmple,  aerul se lăsase greu de respirat, iar încordarea se făcuse stăpână peste toată casa...

Priveam din când în când la flăcăruia palidă a felinarului, jucându-și umbrele pe păreți, stârnind gloate de animale fantastice. Și dintr-odată mi-am dat seama că lumina felinarului răzbătea din bătăile inimii mele, scoțând dintre umbre silueta înaltă și subțire, mult așteptată: 

-Ai venit bunicule... Te rog lasă-mă să-ți luminez calea... (Sufletul meu e deschis...) Intră...

Am întâlnit multe felinare în viața mea. Unele aprinse, altele stinse. De cele mai multe ori, n-am știut de dragostea mea pentru ele. Am aflat-o doar când am încercat să le aprind, să nu le las stinse în uitare, căci uite, în crâmpeiul  lor de lumină,  am zărit fie chiar și pentru o clipă, chipurile unor oameni care au însemnat și încă înseamnă ceva pentru mine...

    Apă lină, dulce, de izvor,
    De răcoarea ta mi-e dor...
    Slova ta-i şoptită-n clar,
    Scrisă-n limpede cleştar... 
    
    De nimeni, neştiut, scobori la vale,
    Cu greu, prin luminiş, croieşti o cale,
    Bătută doar de cerbul solitar,
    Ce împlineşte al pădurilor hotar… 
    
    Cu trupul smuls, fuioare, în cascadă,
    Preţ de o clipă stă să cadă,
    Stârnind ecou cu glas asurzitor,
    Tunetul grav, de orgă-al norilor… 
    
    Năvalnic, efemer şi trist,
    Topit în rouă de-ametist,
    Îngemănat cu prima rază de lumină,
    Îmbobocești flori de sulfină... 
    
    Şi în mireasma florilor de tei,
    Te scurgi, ambrozie de zei,
    Umplând pocalul fin de aur,
    Izvor al vieţii cu parfum de laur...

Ce este iubirea ?

E atunci când te ții de mână cu cel iubit

Sau poate atunci când îi spui câ de mult îl iubești

Ce este iubirea ?

Atunci când stai singur doar tu cu tine

Sau când îți dăruiești ultima țigară din pachet

Ce este iubirea pentru tine ?

Să îți aducă flori sau ciocolată

Să îți spună cât te iubește

Sau poate să ți scrie o poezie cu titlul “ prima mea iubire”

Ce înseamnă iubirea ?

Un soare ce ne luminează și încălzește inimile

Sau poate luna care întunecă cerul ca să putem vedea stelele

Poate mirosul trandafirilor pe care iubitul tău tii aducea

Ce înseamnă iubirea pentru tine ?

Să o iubești chiar și-atunci când ea greșește

Sau înseamnă să ierți fără să aștepți o schimbare

Ce este iubirea ?

Un copac cu frunze verzi ce dă să înflorească

Apoi noi ca doi copii să le culegem și să facem o coroană

Sau poate ploile de vară ce ne răcoresc de atâta soare

Ce este iubirea ?

Să-i întinzi mâna omului ce te-a rănit

Să-l ridici de jos când el pe tine doar te-a coborât

Sau poate să te împaci cu ideea că unii nu te pot iubii

Și atunci ce e iubirea ?

Un infinit care nu durează la nesfârșit

Și chiar dacă ar dura la infinit, noi nu trăim la nesfârșit

Tot nu am înțeles ce este iubirea

Dar poate asta e ideea , iubirea nu trebuie să însemne ceva

Iubirea nu trebuie să fie despre sau pentru ceva

Iubirea doar trebuie

Și cred că e destul ca să încerc

Un farmec în apus de noapte,

Sclipește amplu-n a ta pleoapă

Și amețit de moarte șoapte,

Un sentiment uitat dezgroapă.

O clipă-n care luna plină,

Se stinge într-un ritm generic,

Ca omorât de nicotină,

Să te sărut în întuneric.

Captiv în vis de realitate,

Iar urmăresc al tău atu:

Vreau să cuprind tot universul,

Căci universul meu ești tu.

Un farmec în apus de noapte,

Te face să îți pierzi privirea,

Inconștientă iar de fapte,

Te amețește-ncet iubirea.

Ne pierdem în săruturi ample,

Udați de-a cerurilor apă,

Căci noi suntem cuprinși acuma

De sentimentul ce dezgroapă.

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.

Simt cum cântul mă pătrunde

Când lângă mine ești în dans,

Și cum dragostea ne însoțește

Când amândoi plutim pe vals.

Fac doi pași săltați la stânga

Iar tu zbori ușor spre dreapta,

Mai greșesc dar mă îndrepți

Și-ți ascult cuminte șoapta.

Dau un pas rapid în spate

Și chipul frumos ți-admir,

Îmi spui că lumea privește

Dar nu-mi pasă, vorbe-nșir.

Și-apoi cine poate să închidă

Gura rea ce-n una clevetește,

Făr' a da vreodată socoteală

Celui ce nu minte și iubește.

Ritmul spune să mă apropii

Și să fim lipiți unul pe altul,

Să te strâng cu poftă-n brațe

Și să le privim pe feți oftatul.

Ne oprim din dansul nostru

Și ne îndreptăm spre masă,

Care-i plină și ne-așteaptă

Să gustăm, că-i nunta-aleasă!

Cum aș putea să cred in tine

Când tu mereu ai gândul dus,

Cum aș putea să-ți cer iubire

Când stiu că altul te-a sedus.

Sunt pregătit să-ți ofer inima

S-o simți cum bate pentru tine,

Dar văd că tu nu îți întinzi palma

Așa c-am s-o păstrez încă la mine.

Mi-aduc aminte când te-am văzut

În grupul nostru de prieteni dragi,

Și cum am îndrăznit sfios să te salut

Și-ai refuzat în seama să mă bagi.

Era pe înserat și luna plină apărea

De după nori pe ceru-ntunecat,

Semn am făcut să vezi că ne privea 

Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.

Privirea mea te-a însoțit un timp

Sperând că poate capu' ai să întorci,

Să nu mă simt c-am fost un tâmp

Și-un visător ce încă crede în năluci.

Dezamăgirea a fost destul de mare

Și nu știam cum să mă liniștesc,

În gândul meu a încolțit o întrebare

Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc

Și vremea tot trecea făra speranță

Din minte să mi-o scot nu s-a putut,

Mă consolam spunând, așa e viața

Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.

Cu grupul de prieteni m-am întâlnit

Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,

Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit

Și nici dacă-și trăiește viața in doi.

Dar pe pământ au fost minuni

Și una mi s-a-ntâmplat și mie,

S-o văd pe fată stând în genuni

Làngă un prunc citind din biblie.

M-am înclinat ușor și-am salutat

Primind răspuns la gestul meu,

S-a ridicat zâmbind și depărtat

Trăgând după ea căruțul greu.

 ................................................

 După un timp cu toții am aflat

Că ea la studii afară a plecat,

Și-aici cu un străin  s-a măritat

Dar n-a durat si-au divorțat

Aceasta a fost adevărata lui idilă

A dragului si bunului meu coleg,

Atunci cu toții i-am plâns de milă

Acum vorbim, c-un emerit strateg

Și azi noi despre el mai povestim

Ce mult a suferit după a lui fată,

Și-n glumă nu ezităm să-i amintim

Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!

Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.

Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.

Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!