Noi, rătăciți în vânt.

Te-am purtat ca pe-o haină subțire,

Pe care o credeam pielea mea,

Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,

Dar vântul te-a luat undeva.

Erai glasul uitat al pădurii

Ce-n noapte părea doar al meu,

Dar zorii ți-au stins murmurele,

Și-n liniște mi-am fost zeu.

Te-am iubit ca pe apa din palme,

Crezând că mi-e sete mereu,

Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –

Nici râul nu-și plânge ecoul.

Și-acum, când privesc în oglindă,

Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.

Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,

Iar umbra… n-a fost niciodată.

Și am început să mă dau în joacă,

Necrezând că o să-mi placă-

Acea nuanță de roșu aprins,

Care cu dragoste m-a surprins.

Prima dată l-am folosit ocazional,

Nevrând să devină ceva special,

Dar am ajuns să-l folosesc și înainte de culcare ,

Pentru că-mi aducea pe buze alinare .

Mă simțeam atât de unică că-l port,

Dar am ajuns să nu-l mai suport-

Văzându-l pe chipul tuturor,

Lăsându-mă cu o durere,pe care nu pot s-o măsor...

S-a dovedit a fi obsesie ,

Făcând pe ale mele buze impresie-

De dor și regret că am ales această nuanță,

Ce m-a lăsat acum fără nicio speranța.

Nu e vorba despre rujul roșu aprins...

Este despre băiatul care mi-a atins-

Inima , ce era întreaga odată,

Și putea simți iubirea adevărată.

Privesc femeia din oglindă 

Are în ochi povești nespuse

De dor inima-i e cuprinsă 

De-atâtea taine nerostite...

Ii sting lumina să nu vadă 

Cum ochii i se scalda-n lacrimi 

Cum inima ii stă pe loc

De când te poartă ca un foc.. 

O strâng de mână dar ea stie

Ca încă ești amintire vie

Si-oricât vrea să te lase în trecut

Ești omul ce prea mult a durut...

Privesc femeia din oglindă 

Ce plânge și uneori te strigă 

Dar tu nu vrei sa o auzi

Decât in vise vii... în viață fugi.

Ce-am scris nu am gândit

Doar sufletu-mi dictează

Citind poate-ai simțit

Cum inima vibrează

Iubirea-i un destin

Voința nu contează

Stropită e cu vin

Găndirea-ți afectează

De-i singură e-un chin

S-o uți încerci degrabă

În doi totu-i sublim

Pe suflete-i podoabă

De a venit primește-o

Să n-o arunci degrabă

De nu pleacă e-aceia

Poftește-o în ogradă

Rămân puține reguli

Când dragostea se-arată

Te arde zi de zi

Când nu e acceptată

Tristețile-s mai multe

Dar cele-ndrăgostite

Înțeap-adânc în suflet

De dor sunt ascuțite

Of, frumosul meu din stele,

Ce n-aș da să te-ntâlnesc.

Să te-mbrățișez cu jele

Și să-ți spun cât te iubesc!

Hai pe câmpul cel ferit,

Astrele să le-admiram.

Sper că nu ai obosit.

Încă vreau să mai visăm!

Pune pătura pe noi

Și să stăm pe perne moi.

Tu uitându-te la mine,

Eu uitându-mă la tine.

Cerul ți-a colorat ochii,

Inima ți-e ca o floare.

Vreau să știu unde te doare

Și să-ți aflu gândul vieții.

Muzica dă-o mai tare!

Hai să dansăm împreună

Și pe ploaie și pe lună.

N-am durere de picioare.

Pișcă-mă de obrăjori

Și încântă-mă cu flori.

Îți promit că n-o să plec,

Ești cel mai frumos cântec.

Inima îmi joacă feste

Și te rog, mai dă-mi de veste!

Nu știu cum să îți explic,

Ești și dulce, ești și mic.

Aş vrea o picătură

De ploaie ca să fiu,

Să pot cădea fecioară

Pe sânul tău zglobiu.

Cu mâna-ţi delicată

Să mă opreşti uşor,

Atunci când de acolo

Mai jos vreau să cobor.

Aş vrea cumva o rază

De soare să devin,

Să pot cădea fecioară

Pe gâtul tău cel fin.

Să te retragi sfioasă

În umbra de sub nuc,

Atunci când de acolo

Pe buze vreau să-ţi urc.

Aş vrea să fiu o floare,

Într-un salcâm să fiu,

Să pot cădea fecioară

În păru-ţi castaniu.

Tu să mă prinzi în bucle

Cu mâna, graţios,

Atunci când de acolo

Vreau să mă las mai jos.

Aş vrea un vânt de vară

Să fiu, ce adie uşor,

Să pot cădea fecioară

Peste al tău picior.

Tu să-ţi fereşti piciorul

Sub rochia de satin,

Atunci când de acolo

Vreau să mai urc puţin...