Nesomn

Dragul meu fulg de nea,

Coboară-mi din gând,

Pe-un colind sau pe-o stea,

Să te prind în mâini.

Să te port în palmele mele,

Să-ți cânt colinde cu dor,

Fulg de nea, visător.

Fulg de flori.

Să-ți urez Crăciun senin,

Dulce alb, luminos,

Îmi lipsești atât de mult,

Fulg de gând frumos.

Să stăm împreună un ceas,

Printre colindători,

Să-ți mângâi obrajii roșii de la ger,

Fulgul meu zâmbitor.

Să stăm numai noi,

Printre oameni de zăpadă,

Să ne strângem în brațe tremurând de frig,

Fulg de nea, să nu te topești niciodată.

Dulce alb pe pământ,

Fulg de nea, fulg de gând.

Fulg de nea, fulg de dor,

Fulg de nea, fulg de gând, fulg de flori.

Îmi pare atunci când îți scriu

Că mi te ascunzi pe sub gânduri uneori,

Dintre idei de când te știu

Să te prind, nu mi-a fost niciodată ușor.

Aș vrea să pot să te scriu mai complet.

Când te iubesc de departe,

Să te arăt ție așa cum te văd eu…

Dar până acum n-am reușit nici măcar pe jumătate.

(Privire ușor dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură” îmi pare,

Că dacă aș iubi pe altcineva

Poeziile mele, niște triste scrisori…

Ar fi atât de plictisitoare.

(Privire și mai dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură” că din noi

Se nasc și stele, și ploi

“Oameni și stele, și ploi nu se poate”

De ce aș minți, când în ochii tăi le-am aflat pe toate.

(Privire extraordinar de dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură”

atunci când nu ești,

Că mă uit pe ferestre dramatic

Și-mi imaginez cum ar fi să fii aici să-mi vorbești…

(Oftat)

(Privire finală, aproape suspect de calmă)

Sunt atââââât de “singură” și îmi pare

Că te-am căutat cu privirea așa mult...

Și acum te iubesc și mai tare.

(Ton cât se poate de serios)

Și apropo, nu recomand filme de groază

După privit dramatic către natură…

Pentru că acum cu siguranță…

nu mă mai simt singură.

Ce frumoasă e noaptea,

O privesc pe geam… uneori simt

Că-mi strecoară secrete

Într-un limbaj doar de ea știut;

Felul în care mă privește

Și mă ascultă fără să ceară nimic

Mă face să cred

Că ne-am promis ceva, demult.

Când îmi lipsești, o urmăresc,

Ea tace mai adânc decât o tăcere poate,

Ca să-mi pot imagina că ești tu

Și eu să-i fiu, la rându-mi, noapte.

Mă întreb cu rușine la ce se gândește

Când vede cât de ușor mă pierd în gânduri cu tine,

Și dacă te îmbrățișează pentru mine,

Cu brațele ei nevăzute, calde și pline.

O, e atât de frumoasă,

Cum își așterne liniștea peste munți și văi,

Îți seamănă atât de mult și totuși… tot mi-e dor…

Doar de-ar avea chipul tău,

vocea ta…

ochii tăi.

Nu vreau să fiu furtună-n tine,

Nici val ce-ți sapă în nisip,

Ci vântul blând ce-abia te-atinge,

Un gând ce-ți face greul lin.

Nu vreau să fii o umbră-n noapte,

Și nici să te frămânți în minte

Eu doar aștept să vii spre mine,

Când simți că inima-ți permite.

Nu vreau să-ți tulbur vreo clipire

Nici să-ți împovărez vreun pas,

Eu doar aștept fără grăbire,

Să vii spre mine când ai glas.

Nu vreau să-ți smulg vreo ezitare,

Nici să te pierzi sub pași grăbiți,

Ci doar să știi că-n depărtare,

Eu sunt același... neclintit.

Nu vreau așa ca ploaia de afară

Să te asemeni cu vremea grea,

Eu vreau să-ți fiu o alinare,

Să fur tristețea din privirea ta.

Se lasă încet seara peste gândurile mele,

Și port în suflet ceva ce abia aștept să-ți spun.

Dar, mai întâi, te întreb, înainte ca noaptea să se culce,

De ce norii arată ca niște bezele pufoase,

Și totuși nu plouă niciodată dulce?

În acest dans tăcut între lumini și umbre,

Mă întreb: dacă lumina ar dispărea,

Crezi ca umbrele din lumea lor

Întunecată, învăluită-n mister,

Ar mai avea puterea de-a exista?

Unde eram? Ah, da… încercam să-ți spun…

Dar mai am o întrebare, apoi gata,

Dacă vântul s-ar opri să mai bată,

Și s-ar așterne peste noi cu calm,

Crezi ca frunzele-ar mai dansa?

Acum chiar îți spun, deși poate ai știut mereu,

Că în tot acest joc cu întrebări prostești,

Te-am simțit astăzi mai mult ca niciodată,

Și în tot acest timp, nu știam cum să-ți spun de fapt,

Cat de mult îmi lipsești!

Ne rătăcim pe cărări paralele,

Priviri stinghere se-aprind și se sting,

Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,

Dar inima știe că nu ne desprind.

Trecem ca umbre pe holuri străine,

În valuri de oameni ce-și au propriul destin

Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine

Că masca ne cade când nu mai privim.

Ne ținem departe cu gesturi precise,

Ca doi actori ce-și joacă uitarea,

Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,

Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,

Se zbate un dor vinovat și aprins,

Ne mințim, ne respingem, dar inima știe

Că singuri ne-am dus către propriul declin.

Ne spunem că astfel iubirea se stinge,

Că aceasta se spală cu timp fără glas,

Dar undeva, sub tăcerile reci,

O șoaptă se zbate și cere un ceas.

În câți ochi m-am oglindit,

Cu trecerea prin vreme,

Nici o privire n-a știut

Ca tine ,să mă cheme.

Tu ai înțeles izvorul

Dorințelor din ochii mei ...

Aminte-ți mai aduci?...

Și când mă vezi,din ochii tăi

Curg lacrimi și râd lacrimi;

Trebuie să recunosc

Cât sunt de fericit,

Că te iubesc ...auzi femeie?

Și văd că sunt iubit!!!!

Univers de praf,

Un gol căzut,

Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.

Trăirea asta nu e importantă. 

E pierdere-a emoții pure,

Naiv de proastă

A unei ficțiuni - oraş

Nelocuit şi cald de rece.

Oceanul de singurătate...

Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.

Şi toamna asta se va pierde, 

Și va rămâne tot uitătă,

O trecere de timp în nefiinţă.

Ah! Şi cât e de banal,  deprinzător, prostesc... 

O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.

Rog sa stea o clipa cerul
Sa mai fiu putin cu tine
Atit iubirea cit si adevarul
Sa nu se dasparta de mine
Sa ne-nbratisam aievea
Sarutindu -ne doar noi
Sa fim singuri si natura
Martori pentru amundoi
Te-as lasa sa fugi ca vintul
Sa adii in viata mea
Dar cum vintu-i schimbatorul
Te voi pierde eu cindva
As dori sa vii adesea
Sa te vad mai des mai rar
Ca Romeo tu JUlieta
Te voi astepta la prag
Linga asa o frumusete
M-as simti si eu poet
As trai intr-o poveste
Dintr-o zina si un fat.

În adâncuri hibernale

Șade sufletu-mi legat

Să nu-mi iasă pe afară

Și să zboare în neant.

L-am legat în primăvară,

Când iubeam o domnișoară,

Și de-atunci am jurat

Să rămână-n veci legat.

Cu cătușe de argint

Și zăbrele făurite

Din iubirile trecute,

Așa, Doamne, l-am legat.

L-am legat de frica morții

Ce-mi jurase să-mi aducă,

Când văzuse că-n iubire

E doar suferință pură.

I-am promis de atâtea ori,

Că în răsărit de zori,

Eu și inima-mi nătângă

Vom sădi în lume flori.

Să le iubim doar pe ele,

Să nu mai iubim muiere,

Să ne ridicăm un zid

În grădina de argint.

Unde vom sădi lalele

Și zambile, viorele,

Iar aproape de fântână

Vom planta un nuc, să-mi ție.

Umbră-n anii bătrâneții,

Când vor vizita nepoții,

Să le povestesc de lume

Și de sufletul din mine.

Mi-e dor de tine 

Acum 

Mi-e dor de tine 

Mereu

Mi-e dor de vocea ta 

S-o aud

Mi-e dor de tine

Te iubesc

Si o fac

Mai mult ca pe mine 

Zilele 

Cele petrecute fără tine

Doar dorul mi-l mai aplifica acum

Mi-e dor de tine

Căci te iubesc

Inima

Pe tavă o ai

De ai

Sa ai grijă

Iar veșnicia mi-o petrec

Iubindu-te 

Pe tine

M-ai pierdut când tremuram

Plângând ,și când speram

Că poate poate te vei întoarce

Dar nu te mai vreau orice ai face.

M-ai pierdut pe șapte

Era târziu, deja era noapte

Când mi-ai spus că o iubești

Și nu ți-a păsat că mă rănești.

M-ai pierdut când nu am mai scris

Și orice semn, era un compromis.

Am renunțat plângând la tine

Întrebându-mă “ce nu am făcut bine?”