Ai căutat: "marturie 4487"
Nu au fost găsite rezultate!
Creaţii aleatorii :)
Baladă iubirii
Din umbrele rămase pe retină,
Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,
Căci port în mâini o toamnă clandestină,
Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.
Iar taina nopții ce veșnicia cere,
Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,
Tu ești un foc ce arde în tăcere,
Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.
Și vom pleca, când stelele apun,
Fugind de noi prin timpuri vinovate,
Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,
Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.
Din amintiri răzlețe, dezgolite,
Ți-aș naște lumea care îți lipsește,
Dar fiecare vis al meu se zbate,
Și fiecare pas, subit îmi împietrește.
Sub pleoape grele curge anotimpul,
Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,
Iar noi luptăm mereu cu timpul,
Dintr-un destin ucis cu apă vie.
Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,
În strălucirea unui trist apus,
E cântecul tăcerii ce cuvântă,
Un legământ ce încă nu l-am spus.
Rămânem două maluri de tăcere,
Pe râul care curge între noi,
Iubirea noastră, fulgeră durere,
Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.
Impostura
X e un alchimist
Savant, mercantil si artist.
Amesteca
Gandeste
Topeste
Idei si dumnezei
Si le face aur
Tezaur
Si tot ce vrei.
Alchimist dedoilei.
Tot ce vrei. Tot ce vrea
Apoi le regandeste
Le redumnezeieste
Si tot asa.
Formă
Dacă...? M-ai căuta în adâncul pământului!
Dacă...? M-ai vedea în vise!
M-ai găsi călătorind printre stele!
Căutând sentimente demult stinse.
Dacă...? În adâncul oceanului te-ai scufunda,
M- ai afla în a cerului infinitate
Căutând...iubirea mea? Iubirea ta?
...m-ai găsi într-o ploaie de obscuritate.
Am murit demult!
Și încă mor ...în fiecare zi!
Tu...pentru mine? Ai ajuns o simplă formă de lut!
...care nu are loc...printre milioanele de galaxii
Un trup ...fără suflet...
Gol...pentru că iubirea nu l-a umplut.
Nu stiu
Nu știu să strig să te întorci,
Cuvintele pe foi le frâng.
Te văd cum pleci, cu paşii reci,
Că tot ce-am fost..s-a rupt.
Nu știu să-ți chem privirea înapoi,
Să te agăț de-un gând, să stai.
Tu mergi, iar eu mă zbat în foc.
Și lumea mea se face iad.
Nu știu să schimb ce-i scris să fie,
Să te opresc dintr-un cuvânt
Doar sufletul si inima, nebună, vie,
Îți mai șoptește numele în gând...
Și doare. Doare-n fiecare os,
Să stiu că-mi esti mult prea departe,
Că ce-a fost viu și am gândit frumos,
Rămâne-n mine..si într-o carte...
Scrisă în nopți pline de tăcere,
Cu marginile roase de oftat.
Sperând o clipă de poveste
...o-mbrățisare... un vin în pahar...
Sentimente nespuse
Sunt atâtea sentimente
Ce nu le pot explica,
Și mă doare sufletul
Că eu nu te pot avea.
Stau și mă gândesc la tine
Dacă te gândești la mine,
Oare ție îți e bine
Să mă vezi că nu sunt bine?
Mă complimentezi tu foarte
Și îmi spui că sunt specială,
Însă nu atât de tare
Ca tu să mă iubești iară.
Si-a zis că-l cheamă Brâncuși
mă întorsesem atunci la mijloc de Martie
Babele își scuturau cojoacele de zăpadă
tu înălbeai cerul cu cearșafuri
bunica
mai încolo
învârtea într-o cratiță norii
cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei
furase și cele câteva mere de aur
rămăsese doar un ciot în mijlocul curții
(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)
de care mă-mpedic
„de ce ați tăiat mărul?” întreb
și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit
cum mi se înfige în creier
tu îți zdrobești ultima lacrimă
de ascuțișul taios al liniștii
(bunica nu mai are lacrimi de mult!)
„nu știi? mă întrebi la rându-ți
din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii
și păsări măiestre?
și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…
Baladă iubirii
Din umbrele rămase pe retină,
Ți-aș construi un cer, dar n-ai să-l vrei,
Căci port în mâini o toamnă clandestină,
Ce-și pierde frunza-n ochii tăi.
Iar taina nopții ce veșnicia cere,
Se lasă-n noi ca plumbul în cuvânt,
Tu ești un foc ce arde în tăcere,
Eu, umbra lui, întinsă pe pământ.
Și vom pleca, când stelele apun,
Fugind de noi prin timpuri vinovate,
Cu rătăciri pe-un cer pierdut și brun,
Ce ne desparte-n lumi îndepărtate.
Din amintiri răzlețe, dezgolite,
Ți-aș naște lumea care îți lipsește,
Dar fiecare vis al meu se zbate,
Și fiecare pas, subit îmi împietrește.
Sub pleoape grele curge anotimpul,
Prea plin de clipe ce n-au fost să fie,
Iar noi luptăm mereu cu timpul,
Dintr-un destin ucis cu apă vie.
Și, totuși, parcă umbrele mai cântă,
În strălucirea unui trist apus,
E cântecul tăcerii ce cuvântă,
Un legământ ce încă nu l-am spus.
Rămânem două maluri de tăcere,
Pe râul care curge între noi,
Iubirea noastră, fulgeră durere,
Se stinge-n cer, dar arde-n amândoi.
Impostura
X e un alchimist
Savant, mercantil si artist.
Amesteca
Gandeste
Topeste
Idei si dumnezei
Si le face aur
Tezaur
Si tot ce vrei.
Alchimist dedoilei.
Tot ce vrei. Tot ce vrea
Apoi le regandeste
Le redumnezeieste
Si tot asa.
Formă
Dacă...? M-ai căuta în adâncul pământului!
Dacă...? M-ai vedea în vise!
M-ai găsi călătorind printre stele!
Căutând sentimente demult stinse.
Dacă...? În adâncul oceanului te-ai scufunda,
M- ai afla în a cerului infinitate
Căutând...iubirea mea? Iubirea ta?
...m-ai găsi într-o ploaie de obscuritate.
Am murit demult!
Și încă mor ...în fiecare zi!
Tu...pentru mine? Ai ajuns o simplă formă de lut!
...care nu are loc...printre milioanele de galaxii
Un trup ...fără suflet...
Gol...pentru că iubirea nu l-a umplut.
Nu stiu
Nu știu să strig să te întorci,
Cuvintele pe foi le frâng.
Te văd cum pleci, cu paşii reci,
Că tot ce-am fost..s-a rupt.
Nu știu să-ți chem privirea înapoi,
Să te agăț de-un gând, să stai.
Tu mergi, iar eu mă zbat în foc.
Și lumea mea se face iad.
Nu știu să schimb ce-i scris să fie,
Să te opresc dintr-un cuvânt
Doar sufletul si inima, nebună, vie,
Îți mai șoptește numele în gând...
Și doare. Doare-n fiecare os,
Să stiu că-mi esti mult prea departe,
Că ce-a fost viu și am gândit frumos,
Rămâne-n mine..si într-o carte...
Scrisă în nopți pline de tăcere,
Cu marginile roase de oftat.
Sperând o clipă de poveste
...o-mbrățisare... un vin în pahar...
Sentimente nespuse
Sunt atâtea sentimente
Ce nu le pot explica,
Și mă doare sufletul
Că eu nu te pot avea.
Stau și mă gândesc la tine
Dacă te gândești la mine,
Oare ție îți e bine
Să mă vezi că nu sunt bine?
Mă complimentezi tu foarte
Și îmi spui că sunt specială,
Însă nu atât de tare
Ca tu să mă iubești iară.
Si-a zis că-l cheamă Brâncuși
mă întorsesem atunci la mijloc de Martie
Babele își scuturau cojoacele de zăpadă
tu înălbeai cerul cu cearșafuri
bunica
mai încolo
învârtea într-o cratiță norii
cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei
furase și cele câteva mere de aur
rămăsese doar un ciot în mijlocul curții
(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)
de care mă-mpedic
„de ce ați tăiat mărul?” întreb
și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit
cum mi se înfige în creier
tu îți zdrobești ultima lacrimă
de ascuțișul taios al liniștii
(bunica nu mai are lacrimi de mult!)
„nu știi? mă întrebi la rându-ți
din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii
și păsări măiestre?
și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…