Lună și Venus

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat

Și ai plecat grăbit în țări străine.

N-a contat acel suflet tulburat,

De lipsa ta, dusă cu greu de mine.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Cu lacrimi plini de-amărăciune.

Și atunci când pe față s-au arătat,

Inima mi-a cedat, căzând în rugăciune.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Luându-mi lumina cu cruzimea ta.

Într-o zi de toamnă m-ai lăsat,

Acea zi, fiind chiar ziua mea...

Te-am căutat prin toți și toate,

Dar nu mi-ai răspuns tăcerii.

Te ascundea-i prin mii de șoapte,

Ce-au dat naștere uitării.

M-ai bântuit mai des prin vise,

Transformându-le în coșmar,

Prin strigăte ce-au fost respinse

Astăzi duse la tipar...

Și-am scris cu gândul regăsirii,

Ce lua naștere mereu,

Dar gândul este al nemuririi,

Al sufletului un trofeu.

                       continuare

Între noi am descoperit sacoșa cu nuci. Erau mari și colțuroase.Mi -am închipuit  că sunt greu de spart.

Spre  surprinderea mea,am scos miezul întreg pe care l-am oferit lui Robert.Cu o privire jucăușă îmi

zâmbește și îmi mai cere câteva.Am continuat să sparg până ce grămăjoara de coji a crescut binișor.

Drumul continuă,mașina străbate pamblica șoselii.De o parte și de alta a drumului,imagini diferite

scăldate de lumina lunii.Natura era darnică, multă verdeață,tufe de arbuști, lăștăriș de un verde crud.

Noaptea pusese stăpânire peste tot.Din cer ,luna ne binecuvânta cu o lumină cald și strălucitoare.

Era prima oară când aveam prilejul să văd farmecul nopții  în plină natură. La un moment dat ,simt nevoia 

sâ beau ceva.Îmi amintesc de sticla de vin.Nu era frumos să beau din sticlă.Îmi vine o idee și îl rog pe

Robert să oprească .Lumina lunii ascundea mistere.Semi -lumina îmi sugerează nopțile polare pe care

n-o să le pot vedea niciodată,dar mi le pot imagina.

                   va continua

capota mașinii,eu mă abat spre un crâng , ceva mai departe să caut ce îmi trebuie.Descopăr o plantă

cu frunze mari și lucioase,tocmai ce-mi trebuia. asemânătoare celor de nufăr.Mă declar mulțumită și mă întorc l

la mașină.                                                                                                                                               

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Tunnemme toisemme silmästä

kuinka monta ohikiitävää hetkeä

koskaan heidän tiellään

he eivät pysähtyneet

turvallista ja nopeaa kävelyä

Tunnemme toisemme silmästä

vain silmät hiljaa

he sanoivat niin monta kertaa

kaiken he halusivat

kun he kohtasivat valonsa...

Ei edes vahingossa

En sanonut sanaakaan

Niin monissa kokouksissa,

tämä tuijottava peli

se viihdytti meitä molempia.

Tunnemme toisemme silmästä

mutta se on aina ilo

muisto säilytettäväksi

ja tarkista

silmät, jotka olet tuntenut elämäsi ajan

tavataan aamulla

ja kun  lunta ja kun 

autossa 179.

Tunnemme toisemme silmästä...

Ja niin!

Tunnemme toisemme silmästä

kuinka monta ohikiitävää hetkeä

emme koskaan pysähtyneet heidän matkallaan

turvallista ja nopeaa kävelyä

Tunnemme toisemme silmästä

vain silmät hiljaa

he sanoivat niin monta kertaa

kaiken he halusivat

kun he kohtasivat valonsa...

Ei edes vahingossa

En sanonut sanaakaan

Niin monissa kokouksissa,

tämä tuijottava peli

se viihdytti meitä molempia.

Tunnemme toisemme silmästä

mutta se on aina ilo

muisto säilytettäväksi

ja tarkista

silmät, jotka olet tuntenut elämäsi ajan

tavataan aamulla

ja kun  lunta ja kun 

autossa 179.

Tunnemme toisemme silmästä...

Ja niin!

Trecut-au 40 de zile...

De când tu văduv m-ai lăsat

Și nopțile sunt îca grele,

Căci încă sunt îndurerat.

Și câte zile și câte nopți vor trece,

Să fie multe nu aș vrea,

Aș vrea atunci când m-oi petrece

Să te revăd Polară Stea.

Vor trece zile sau săptămâni,

Vor trece luni sau ani vor trece,

Oricum ai vrea nu poți s-amâni

Clipa în care te vei petrece.

Te rog mă iartă iar...și înc-odată

Că nu am fost ce tu ai vrut.

C-această soartă ne-a fost dată 

De când în Univers am apărut.

Scumpei mele soții Valeria, 21 Decembrie 2022, ora 07:30

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Sunt călător pe ăst pământ

Ce destinația, încă n-o știe,

Doar știu că sunt un muritor

Îndrăgostit, de-a mea soție. 

Cândva, demult, te-am întâlnit

Și Cupidon mi-a-nfipt săgeata,

Care tare adânc a mai pătruns

Că inima mi-a zis...asta ții soarta. 

Dar, n-am simțit nicio durere

Și doar că trupul mă furnică,

Când te-am atins întâia oară

Și cum cerul în cap..îmi pică. 

Erai gingașă și tare frumușică

Ca un boboc de floare-albastră,

Ce aștepta de Sus, picuri de apă

Și mândră-apoi... să înflorească. 

N-am stat prea mult pe gânduri

Și cu iubire...petala ți-am udat,

Primind apoi drept mulțumire

Să fiu, în timp, al tău, iubit bărbat. 

Acum când amintirile ne copleșesc

Și ani frumoși am adunat în spate,

În doi, la ceai, ne depănăm povestea

Trăită pe pământ cu-a mea..jumate!

Pe cerul surd un nor încet plutea,

Și vântul cald aducea amintiri,

Din timpuri vechi, o șoaptă suspina,

A vremurilor trecute fara de priviri

Sub ramul trist, o frunză s-a desprins,

Și s-a pierdut în goluri neștiute,

Ca un ecou din ce a fost necuprins,

Trecând pe lângă visele pierdute.

Lumina pală tremură-n tavan,

Și serile sunt pline de tăcere,

Din locu ascuns, un dor bătrân, viclean,

Răsare blând și cere mângâiere.

Un ceas străin tot bate într-un colț,

Și timpul parcă nu mai vrea să treacă,

Dar undeva, sub pleoape reci și goale,

Se-ascunde-un chip ce

încă mă petreacă.