Invitație la dans

În lumea noastră, iubirea strălucește,

Cu fiecare clipă, mai mult crește.

În ochii tăi, o lumină arzătoare,

Îmi spune că ești dragostea cea mare.

Prin vântul blând, pe câmpuri de dor,

Iubirea noastră curge, ca un izvor.

În fiecare atingere, în fiecare sărut,

Simt că iubirea noastra strabate tot mai mult.

Pe calea noastra, impreuna am pornit

Ca doi copii noi am devenit.

În lumina zorilor și sub cerul senin, 

Destinele noastre se unesc, fără sfârșit, divin.

Te-am întâlnit când sufletul meu tăcea,

și-ai pus lumină-n locuri fără nume,

de parcă inima mea te știa,

dintr-o poveste rătăcită-n lume.

N-ai promis eternul și poate de-asta

te-am crezut mai mult decât pe oricine,

că uneori iubirea nu cere „rămâi”,

ci doar o clipă-n care să fie bine

Ai fost fereastra mea spre dimineață,

când nopțile păreau fără sfârșit,

și încă îți aud pașii prin viață,

deși, de mult, în urmă ai pornit.

Iar dacă într-o zi ne vom uita,

să nu regreți că ne-am iubit prea tare,

că unele suflete nu se pierd,

ci doar învață să se poarte-n depărtare.

Mana ta e rece, iar vorba-i grea,

Ma pierd sub umbra chipului tău dur,

De ce, tată, nu pot găsi în tine

Căldura care-mi lipsește împrejur?

In nopți târzii mă-ntreb, mereu rănită,

De ce mă simt străină lângă tine,

În loc de-a ta iubire și cuvinte,

Rămâne doar dor și visuri cu tine

Nici cel mai mare munte nu mi-ar sta în cale

De frică ar păli și s-ar pune la pământ pentru ale 

Mele vise de-a te cucerii, să te am, a meu să fii

Când te prind cu o ardoare, unde vei fi tu oare

Dacă nu la mine in brate până mori

Atunci nu mai prinzi al dimineții zori

prin bezna ce apasa, te voi căuta mereu,

nici umbrele nu-mi vor sta în drum, știu eu

si când te voi gasi, cu pasiune te voi lua,

in brațele mele, iubitule, veșnicia o vei explora

În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,

Privesc în gol, îmi simt inima grea.

Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,

Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.

Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,

Și greșelile, regretele mă obsedează..

În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.

Drumul spre lumină, un mister devine,

Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,

În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.

În clipele de neputință, sufletul e prizonier,

Universul meu, neînțeles și mut,

Dansând cu frica, pierdută printre umbre,

Căutând salvare, dar găsind doar abis.

Cu inima grea și lacrimi ce ard,

Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,

Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,

În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.

Sub cerul instelat, un dor nemărginit,

Stelele dansează-n ritmuri de lumină,

Și vântul lin se-așterne în grădină,

Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.

În nopți linistite, timpul s-a oprit,

Cu ochii tăi în suflet să alinte,

Iar inima în șoapte să mă-mbline,

Simt universul cum m-a copleșit.

De dorul tău, în mine tot s-a frânt,

Și timpul pare veșnic ne-nceput,

În visul meu, rămâi ca la-nceput,

Când lumea toată era doar un cuvânt.

Când tu adesea mă priveai agale și ascuns,

Ah,mă fumai atât de repede și uite,astăzi,m ai constrâns,

Tu  m ai lăsat singură și fără iubire-ndeajuns,

Îndată te ai strecurat și ai fugit fără a te uita la chipul meu așa de plâns.

Oh,tu,iubire,ce ieri doar mă sorbeai cu-o singură privire,

Cu ochii reci și duri m-arunci în valurile mării cea anoste, 

Iubire,tu ai grijă ce dai și ce primești,ca mâine scump o să te coste,

Iar astăzi,te las să pleci,dar nu te gândi la mine ca la ale tale foste.

Eu ieri iubeam,zâmbeam și eram fericită,

Și tu mă vedeai doar ca pe o pisică nedomesticită.

Mă loveai ușor și fără ale tale mâini,

Uita ne astăzi,suntem doar doi străini.

Ai vrut din al meu suflet de copil firav,

Să construiești din el doar un om ce te iubește ca un slav.

Ai vrut să mi iei toată culoarea roz din ochii și din obrajii reci,

Ca o pasăre în colivie ai vrut să mă lași și,uite,tu acum să pleci.

Astăzi am aruncat armele pe motiv de nepotrivire,

Al meu trup nu ți a mai rezistat nici la o ultima strivire.

În ochii tăi mă vezi doar o crudă și simpla femeie,

Ce în mâna odată îți deținea a inimii și suflet cheie.

   N-are frunze în el pomu 

Câte fețe are omu 

Astăzi îți vorbește bine 

Iar mâine, lovește în tine.

  Acum stai cu el la masă 

Îi spui tot ce ai în casă 

Și de bine și de rău 

Îl crezi prietenul tău.

  Te milește în fața ta 

Dar în minte e altceva.

N-are inima curată 

Că mintea -i încețoșată 

Te bârfește pe la spate 

Cu dușmanii tăi de moarte.

  Ai grijă și i-a aminte 

Să nu te încrezi în cuvinte 

Prea bine meșteșugite,

Că mulți care -ți sunt alături 

Stau, doar pentru interesuri

Și de ai căzut la pământ 

Îți mai dau și ei un vânt.

Azi voi culege ghiocei,

Să-i dau cui mi-e drag,

Și voi pune printre ei,

Mărțișoare în șirag

Am o listă nu prea lungă,

Cu persoane mult dragi mie,

Voi aduna flori să-mi ajungă,

Să le-m-part cu bucurie

Voi cumpăra și-un buchet,

Trandafiri, frezii și iasomie,

Vreau să-le-n-mânez din suflet,

Cu iubire, pentru-a mea soție

Acum în prag de primăvară,

Vouă femei vă mulțumim,

Și cu penița din călimară,

Scriu..noi mult vă prețuim

  ..și..

Pe soții, nu încetăm să le iubim!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mă duc și vin de nu știu unde

Iar mintea parcă îmi e furată,

De când am citit două cuvinte

Prin care scrii ,,sunt supărată".

Nu pot să înțeleg plecarea ta

Fără să discutăm ce te-a durut,

În seara când am fost la nuntă

Și cu prieteni buni am petrecut.

Știu doar că ți-am simțit tristețea

În zilele trecute după eveniment,

Dar n-am putut cumva a înțelege

Că starea ta era un mic avertisment.

Acum încerc să-mi dau o explicație

De unde a putut veni o așa supărare,

Iar de-am greșit aș vrea să-mi spui

Și să ajungem grabnic la împăcare.

N-aș vrea să cred că poate fi gelozie

Și-ncredere nu mai există între noi,

C-atunci ne este în pericol și iubirea

Și geaba-n casă un trifoi cu patru foi.

Așa că-ți cer s-avem o întâlnire

Să discutăm în doi față în față,

Să ne-mpăcăm, uităm, iertăm

Că viața-i scurtă, ca un fir de ață!

A fost cândva... și nu cred a mai fi vreodată,

O EA ce scria în miez de noapte.

Scria la tristețe... avea și o muză...

În plină toamnă sau când se simțea confuză.

Îi țineau versurile de cald. Scria oriunde.

În mașina, pe foi, pe telefon, în ploaie...

Cu un creion ea gândul în rânduri și-l tocea

Rime de dor cădeau din ochii ei pe foaie.

Într-o zi de toamnă, era intrată într-o librărie,

Printre cărți, agale, pășea în lipsă de idei,

Sperând să dea de-o carte, s-o inspire...

Și l-a zărit prin geam, pe cel ce era muza ei...

Pe EL ce mai mult l-a gândit decât văzut, 

Cel ce stârnea in EA furtună, deși în lume era tăcut.  

Pe EL ce îl purta în gând... ca pe un nesfârșit,

Deși în realitate doar momente le-a fost dat de trăit.

Și... N-a mai avut nevoie de vreo carte. 

"Erau" doar EA și EL - în aer emoția scria romane.,

Simțind că EL avea nevoie de iubire, EA sufletul l-a revărsat pe foi.

Dar trist a rămas de-atunci versul - EL nu știa să o iubească înapoi.

Ecoul inimii mele te cheama in fervoarea visului

ce il tinem cuprinsi sub un cer de stele,

dar ratacirea ta e nebunia mea.

Sa ma detasez e tot ce am nevoie sa te tin aproape,

visul sa mi-l cuprind de al tau, din doi se face unul, si din unul trei.

Visam in pereche,

dar ceva ne tine intr-o vraja,

atunci cand ne pierdem adevarul acelui Unul din noi toti.

Toti e doar tot nemarginit, vraja se rupe cand lumina trezeste fiinta.