În așteptarea sărutului

a trecut atâta timp

de când n am mai scris pe foi

au trecut atâtea zile

și cu soare dar și ploi

a trecut acea perioadă grea

dar nu am dat înapoi

a trecut atâta timp

de când n am mai scris de "noi" 

oare este așa, bine?

am un țel, puțin greoi

și tot stau să mă gândesc

cum ar fi din nou în "doi"

cum ar fi sa ți văd chipul

chiar în fiecare dimineață

cum ar fi sa te trezesc

sărutându- te pe fața

cum ar fi sa te susțin

când e mare importanță

cum ar fi ca din noi doi

să se mai creeze o viață 

Sunt ca și o floare

Ce apă nu are

Și-adoarme, pălită

De vremea însorită.

Sunt ca și-o pasăre

Ce zboru-i zadarnic,

Căutându-și un loc

Unde-o fi cu noroc.

O firavă și dulce ființă

Ce-n suflet are credință,

Iar dragostea-i jură

Din inimă sincer și pură.

Apus frumos de vara 

Parca ar fi prima oara

Am în minte zeci de gânduri 

Dar m am pierdut printre rânduri

Când vine vremea sa pleci 

Și palmele mi s reci

Și sufletul mi e gol

Și o sa mi fie dor

Dar sa te întorci te aștept 

Căci inima ce mi bate n piept

E doar a ta, numai a ta

Iubire, pentru totdeauna 

Și atunci când o sa vii

Și privirile se vor întâlni 

Zeci de pomi vor înflori 

Iar noi vom fi din nou copii

Astăzi vreau să fim doar noi

 La o plimbare scurtă pe cărare,

Să ne-amintim acum în doi

De-a noastră primă sărutare

Eu, un tânăr educat la țară

Tu cu școală-aleasă la oraș,

Eu, visând să te sărut pe seară

Tu distantă, rece ca un pisc golaș

Demult n-am mai fost pe cărare

Poate nici locul nu-l mai găsim,

Dar nu cred c-ar fi vreo supărare

Dacă pe drum ne-oprim și povestim

Și multe avem noi să ne spunem

De când am căpătat primul sărut,

Prin câte încercări am putut trece

Și ce puțin noi de la viață am cerut

Cărarea căutată, demult a dispărut

Așa că pe o bancă noi ne-am așezat,

Și n-a fost greu soția să-mi  sărut

De care de o viață sunt amorezat

 ............................

Acum călătorim și mergem în plimbări

Și-am renunțat demult să adunăm averi,

Ne respectăm și des ne spunem pe cărări

Cuvinte de iubire, ce n-au fost spuse...ieri!

I. Câte lacrimi am vărsat

Câte vorbeam înșirat,

În zadar.. că nu sa meritat

Tu să auzi ce am îndurat..

II. Câte vorbe tulburătoare

Din certuri nestăpânitoare

Câte uși trântite..

Din gesturi neîmplinite

III. Câte certuri în zadar

Aruncate într-un șanț,

Plin de ploaie amară

Cu lacrimile mele de aseară..

IV. Câte vorbe tăioase,

Din loviri apoase

Cu multă îndurare am suportat

Faptele ce s-au remarcat.

V. Câte lacrimi! Câte ploi!

Cât orgoliu între noi..

Câte vorbe aruncate-n aer 

Rostite știind că doare!

VI. Am rezistat cât sa putut ,

Dar tu nu ai mai vrut 

Am rezistat cât a durut ,

Dar deja.. paharul s-a umplut.

VII. Răbdarea mea s-a dus 

De mult, în jos, pe vale..

Pe valea regretului supus,

De a te lua sub îngrijorare 

VIII. Oare.. chiar sa meritat ?

Să te îngrijesc fără încetare

Fiindcă.. nu mi-ai arătat

Că într-adevăr ne-am împerecheat

IX. A fost doar un capitol

Care abia gândeam

Nu mă așteptam la asta ..

Că se va întâmpla

X. Câte vorbe, m-au tăiat

Mai tare m-au încăierat

A durut mai tare ca un cuțit

Vârât în inima surprins ..

XI. Câte șanse mai avem?

Să fii din nou al meu 

Să petrecem zilele împreună

Cu plimbări sub clar de lună..

XII. Câte stele sunt pe cer 

Nici în ochii tăi n-am văzut

Că tu ești doar o stea

O stea de pe pământ

XIII. Poate sincer e ciudat 

Privindu te acum pe tine

În dilemă iară sunt 

Că sunt mereu cu gândul la tine 

XIV. Cât timp o să mai stai ?

În mintea și sufletul meu 

Deja.. oricum te-ai mutat 

Și fizic, și psihic de tot 

XV. Cât timp mai am ?

Să uit cu totul de tine 

Pentru a putea visa

Pe toți înafară de tine..

XVI. Cât timp o să-mi ia?

Să uit de tine ca persoană

Pentru că altfel.. nu aș putea 

Fiindcă îmi vei o fantomă

XVII. Cât o să umbli așa?

Prin amintirile și gândurile mele..

Ieși odată din mintea mea!

Ca să pot să dorm liniștită 

XVIII. Să nu mai am insomnii

Sau perna udă de lacrimi mii

Măcar ăsta să fie un dar

Dacă durere deja mi-ai dat 

XIX. Cât timp o să ne ia?

Să ne uităm treptat

Mai întâi cu fizicul și prezența

Apoi cu gândul și inima..

XX. Câte lacrimi în zadar!

Câte orgoliu între noi

Câte vorbe.. câte ploi!

Care vor rămâne între noi..

Pe umerii tai lin curg insomnii

As vrea sa plâng, dar ma închin

Patez cu roșu aprins  obrajii tai blajini

Te înec in iubirea mea, totul ca un chin

Te cuprind, te resping, ma simți ca un spin

Durerea sa-ți curm, visele-ți pe ploape

Și moartea-ți bate-n inima tot mai aproape.

Tu Adam, eu Eva, un fruct, o patima ne desparte

Sub sânge, in vene, in artere, in materie cenușie

Suntem niște patimi, rupte din foi pline de arte Găsindu-ne sfârșitul pe aceeași mosie.

Pierdem esența iubirii in a lumii ironie,

A mortii ceremonie.

Inimile sunt torturate in agonie

Cărțile de romanță stau pe raft in armonie.

A femeii viclenie?

A bărbatului vedenie?

A sfinților șiretenie?

A zeilor astenie?

A omenirii simfonie?

Ne modelam după a bărbatului fantezie

Un viciu, o iubire, o drama, o crima târzie

Ne aruncam între întodeauna și niciodată

Sa ajungem pe o foaie o poezie.

In fumul țigării,decedata,

In ochii lumii, degradata,

In paginile Bibliei, posedata

In mintea lor, substantivata.

Am auzit deja destul despre iubire

Precum un înger e descrisă-n poezie

Plutind frumos se-arată-n vis, o amăgire

Acea minune-i des respinsă și nu-i bine

De te-a atins ține-o adânc ascunsă-n tine

Să n-o arăți, vor crede mulți că-i o stafie

Doar prin legende-a apărut ființă vie

N-au înțeles probabil ce-i o poezie

Pare o molimă ce schimbă totu-n tine

De te-a atins ești condamnat pe mii de zile

În realitate-aduce zâmbet, bucurie

E despre oameni când e vorba de iubire

Cu toate aste-am să iubesc același nume

Și-am să iubesc până  iubesc-ul mă supune

Am să iubesc cât o să fie-această lume

Și-am să iubesc până sfârșitul va apune

Și-am să iubesc chiar dacă-mi arde totu-n cale

Și-am să iubesc până iubesc-ul nu mai doare

Am să iubesc la nesfârșit fără hotare

Până ce soarele apus nu mai răsare

Și-am să iubesc pân-am să pier de dor, de jale

Și-am să iubesc până la ultima bătaie

Și-am să iubesc până ce oasele n-au carne

Chiar dacă tot ce-am să iubesc îmi dă uitare

Dar ce păcat, iubirea-i des o crudă farsă

De ești iubit poate atunci să ai speranță

Un te iubesc nu mai prezintă importanță

Nu știe sufletul săracul de ai șansă

Ascunde-ți inima să nu mai bată oarbă

Oprește-ți sufletul la tine în ogradă

Îngroapă-ți gândurile noaptea pe o stradă

Lăsându-ți visele-n deșert căzute pradă

Uscând lumina cresc meschine flori de gheață

Prin întuneric ochi-și caută o față

Cărând ursita atârnată de o ață

Îngroapă-ți norii ascunzându-i într-o ceață

Urcând spre tine te împiedică speranță

Pierdut de sine-o nepăsare te înhață

Îneacă zilele lipsindu-le substanță

Îngroapă-ți ploile glumind cu eleganță

Jucând spectacolul infirm lipsește viață

Mințind frumos lumea aplaudă balanță

Echilibrat trăiește-ți rolul de paiață

Îngroapă-ți lacrima zâmbind la suprafață

Ce mai e omul stând ascuns după cortină

S-arate bine e vopsit peste rugină

Umblând pierdut între visare și rutină

Îngropă soarele mințindu-l de lumină

O gură de vin aș mai bea

Să pot adormi între stele

Nici somnul să vină nu vrea

De când dorul caută semne

O piatră-i pe inima grea

Atârnă cernindu-se-n vene

Cioplită-i de clipa ce-a rea

Doar timpul nisipu-l va cerne

O gură ce-aș vrea săruta

O gură cernită cu miere

Pe-o gură de rai m-ar purta

Tristețea uscându-se-ar piere

Topindu-mă-ncet mâna ta

Se scutură praful din stele

O gură de apă să-mi dea

Crescându-mi pe ramură pere

Zidită în mine e Ea

O gură de suflet îmi cere

Găsesc fremătând urma grea

Pitită adânc pe sub piele

O gură amară mă bea

Otravă lipindu-mi pe buze

O gură de foc de-aș avea

În ea să arunc ce mă frânge

O gură de aer aș vrea

O gură șoptindu-mi speranță

O gură de roșu aprins

Obrazul să-mi umple de viață

Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață

Sau explicații cu subiect lipsind prefață

Cuvinte multe fără sens ajunse-n față

Cele ce au ceva de spus pierind în ceață

Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare

Sau le-nghițim știind răspunsurile goale

Răsar tăcerile cuminți spre întristare

Sufletul strigă către sfinți cerând iertare

Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare

Rămân ascunse printr-e vise  la păstrare

 Se sting arzând precum o stea câzută-n mare

N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare

Se-adună scrise rănduri triste nerostite

Noian de litere-nvelite zac pitite

Fără lumină-ntre coperțile umbrite

Pe raftul vieții praful timpului le-nghite

Cuvinte strânse între pagini neumblate

Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte

Primind răspuns la întrebări neântrebate

S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate

Cândva am scuturat, nisip de pe picioare
S-a scurs apoi tăcut, încet, inima-n mare
Valu-a spălat trecut, la înecat în sare
Se plimbă suflet mut, stingher în așteptare

Dezbracă-te de ieri și-mbracă-te cu mine
Prinde-mi inima azi să n-o strivească mâine
Lacrima-mi ia din zbor cu rosii buze-aprinse
Topeşte-mă în brațe să mă golesc de lume

Deschide seara-n șoapte, aprinde-o-n foc de inimi
Uită de toți si toate și cautămă-n tine
Aruncă-n mine suflet, să-ți dau etern iubire
Ești peste tot și-n toate dar nu te pot cuprinde

Răsari în vis de noapte, pătrunzi până în sânge
Două cuvinte ard, se sting făr-a te-atinge
Pribege-n vânt zburate speranțe de hârtie
Împins de realitate, mă-ntorc în amintire

Soarele nu mă arde, desculț nu simt zăpada
De mai trăiesc acum tu să-mi aduci dovada
Sentința mă condamnă să te iubesc degeaba
În loc de fericire dragostea mi-e otrava

În versuri scriu poeții ce dulce e iubirea
Uitat-au oare-a spune ce-amară-i amăgirea?
Strivind cuvinte calde răsar vorbe deșarte
Tu te transformi în vis eu ma transform în șoapte

Strigăte

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

 E-o coală de hârtie

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară!