ERAI TU...

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

    Către tine, mi-am deschis inima,
    să-ţi fie fereastră a sufletului meu...
    
    Să-ţi oglindeşti cerul ochilor tăi şi să-ţi adăpi 
    sufletul în cântecul cocorilor mei...
    
    Către tine, mi-am închis ochii,
    şi-am zâmbit uşor în colţul buzelor...
    
    Ai fost însetată de mine şi ţi-ai potolit 
    setea sorbindu-mi cu zgomot cuvintele...
    
    Către tine, în colţul ochilor am lăcrimat 
    cu bucurie-ascunsă-n priviri ferite...
    
    Tu ai râs, iar glasul tău a spart oglinda 
    tăcerii în mii de cioburi cristaline...
    
    Către tine, soarele a asfinţit jenat 
    de sărutul nostru amorţit şi prelung...
    
    Te-ai desprins din braţele mele şi-ai fugit 
    pierzându-ţi sandalele pe ţărmul mirat al inimii mele...

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

    O, cărare plină de spirit, 
    spinul tău n-a tăiat 
    talpa mea,
    Obrazul n-am întors...
    - orice palmă lasă urme 
    care adâncesc şi mai mult, 
    golul din suflet... 
    
    De sus privirea n-am lăsat, 
    spre dârele-ncrustate-n nisipul
    deşertăciunii...
    Căci totul e-n van,
    nimic nu rezistă,
    poate doar piramidele,
    pe care, în disperare după neant,
    mi-am săpat numele...

    Plângeau copacii goi, de frunze ce cădeau, 
    Ca nişte lacrimi vii, ce-n moarte se treceau, 
    Iar norii disperaţi s-agaţă-n ceruri, grei, 
    Umplând cerneala ploii ce-adastă în condei... 
    
    Învolburat şi trist, îmi pare vântul plin, 
    Ce-amestecă în jale parfumul de pelin, 
    Izbind cu ură-n poarta umilă a casei mele, 
    Un maldăr de noroi şi de senzaţii grele...
    
    De darabana ploii, m-ascund pe după geam, 
    Să stau s-ascult în pace, acest superb “program”, 
    Pândit mereu de-acelaşi, de-acum banal plictis, 
    Ecoul ploilor trecute, pierdute în abis… 
    
    Eu am ales ca ora asta lungă, să mi-o petrec uşor, 
    Cetind o carte veche, într-un plăcut decor, 
    De mi-au crescut, în floare, sub degete culori, 
    Ce-au stins amurgul serii, în ţipăt de cocori...

Ești încă gând ce nu se vrea pierdut în vânt,

Te-alung și vii, cu pas de legământ.

Ești un ecou pierdut în așteptare,

Tăcerea mea de-acum, în fiecare apus de soare...

Am sperat, dar n-ai fost îmbrățișare, nici cuvânt rostit,

Ci doar un imens dor, de nevăzut țesut 

O umbră palidă de vis ce mi-a rămas 

Să nu uit în viață, să mi te port cu drag...

Azi ești doar clipa care tace și învață

Să simtă ce cuvântul nu îndrăznește,

O absență ce în mine arde viață, 

Mai grea, ca orice altă prezență...

Mi-e plin de tine gestul fără rost,

Mi-e dorul semn c-odată-am fost

În nopțile ce parcă înc-așteaptă

Să bați, tăcut, în liniștea nedreaptă.

Am strâns în mine tot ce n-am știut,

Te port cu o tandrețe fără scut,

Cu sete de-a atinge cu-nțeles

Fără să te mai cer, fără vreun interes...

Poate-ai simțit și tu, și totuși ai tăcut,

Poate-ai rămas acolo, suspendat

Între ce-ar fi și ce s-a petrecut 

Dar eu te simt.... mereu... neîncetat.

Căci acel ceva ce-n mine-ai încolțit

Azi nu mai strigă, nu revendică nimic

E rugă-n gând, e ploaie-n infinit,

Și e tăcerea ce apasă pe sufletu-mi

obosit..

Și de vreodată ai să-ntelegi cât te-am purtat cu drag

Să nu regreți... că nu mai sunt "să-mi dai"...

Îți scriu ultima dată...și nu să primesc vreun răspuns,

Doar ca să știi că mi-a fost drag să-ți fiu, chiar și așa... tăcut, ascuns....

Da, te urasc, te urasc extrem de mult

Te urasc deoarece din prima clipa mi ai placut.

Da, îmi e dor de tine , nici nu ai idee cat..

Dar ce folos atunci cand între noi sta un biet suflet plăplând?

Da, vreau sa vorbim, pana cand dimineata ne gaseste!

Dar tu nu ma mai cauti si ...speranta mea usor se risipeste.

Da, sunt disperata si nu mi-e rusine sa o spun..

Cred ca nu sunt pregatita înca ..sa iti spun "ramas-bun"...

Ce tristă-i ziua care vine 

De lacrimi zilele sunt pline

Urma lor se așterne în barbă 

Un gând rebel  vrea s-o șteargă.

De atâta dor și de pustiu

Vorbesc în gând ,așa mai știu

Vă che pe rând,vă strg pe nume

Sperând să vă adun din lume.

Sunteți duși doar de nevoi

Ca-n vremuri grele ce război

Rămase-s casele pustii

Bătrânii sunt ai nimănui.

Rămas-am singură și tristă 

Odihnă am pe un colț de prispă

Tăcută și îndurerată

Cu ochii țintă către poartă...

Poate azi sau poate, mâine 

Voi auzi lătrat de câine

Și dragii mei să intre în casă

Să-i văd pe toți cum stau la masă.

Lumina credinței..

Pe masa tăcerii, strălucește de har
Potirul de argint, un veșnic altar.
O cruce din lemn, smerită veghează,
Și peste veșminte lumina dansează.

Sub semnul credinței, un jurământ sfânt,
Se-nalță spre ceruri al rugii cuvânt.
În liniștea sacră, ecouri răsar,
Și timpul se-oprește-n al lumii hotar.

Un colț de etern, în prezent adunat,
Un loc de iertare, de ceruri legat.
Aici sufletul plânge, aici se-nsenină,
Sub crucea cea vie, sub raza divină.
A.A.✨

_________________________________________
Un lucru e cert: Iubirea nu cade niciodată, iar dacă a căzut înseamnă că nu a fost iubire.✨

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.

În preajma ta, iubire 

Timpul a încremenit,

Pluteam in fericirea,

Visului ce s -a împlinit.

Te credeam un Zeu,

Respiram prin tine;

Erai doar tu și eu

Și zilele senine 

. adoram să te ascult,

Să te simt,sa te privesc.

Etern și de demult 

Ești dorul meu ceresc..

Norii s- au dezlănțuit,

Furtuna ne -a înstrăinat,

Ploaia ne-a învăluit,

Din rădăcini ne -am zdruncinat..

Prin beznă rătăcesc,

În zadar te strig!

Fără tine mă sfârșesc,

Răvășită de frig..