Dulcele amar

Colind cărări nebănuite ,

Chemarea vântului ascult,

Culeg vise rătăcite 

Din trecutul de demult.

La răscruce mă opresc,

Privind zările apuse;

Amintiri mă răscolesc 

Din timpurile scurse.

Umbre tăcute mă cuprind; 

Din bolta cerului obscur 

Curg regrete, licărind 

Pe obrazul meu mahmur.

Caut printre stele 

Eul din adâncuri,

Meditând la zilele

Curmate de eșecuri.

Dar vremea mea apune

Ș-atunci mă regăsesc,

Râvnind clipele bune 

Cât mi-e dat să trăiesc..

Căzură trupuri pe asfalt 

De pe un pod înalt,

Stârnind valurile mării 

Și croncănitul ciorii.

Norii izbucniră -n plâns,

Cerul de jale e cuprins,

Cât și de-o furie nebună,

Ce dezlănțui furtună 

Peste sufletele goale 

De semne vitale.

Pustnicul chemă în grabă 

În modesta lui cocioabă 

Făptașii gestului nefast,

Ospătându -i cu fast.

Apoi cu fiecare -n parte

Vorbise despre moarte 

Și despre darul divin

Oferit fiecărui creștin;

De-a se naște pe pământ,

De -a trăi sub jurământ.

Prețuind fiecare clipă,

Cumpătat,nu în pripă.

Ii privi cu milă,nu dojană,

Promițând să dea pomană 

Pt iertarea de păcate 

Și dreptul la imunitate,

Când judecata de Apoi 

Ii va tără prin noroi..

-Urcati la Domnul, vă așteaptă,

Să motivați morbida faptă.

Îi îndrumă blândul sihastru,

Înălțându-se pe-un astru.

Supus la tăcere,

Crispat de durere,

Scrâșnea din dinți,

Îl scotea din minți 

Strigătul de ajutor 

Blocat pe interior 

Bătrânului neputincios 

Scuturat până la os 

De -o suferință cruntă 

Din existența lui măruntă,

Alunecând prin ea,domol 

Privea zările în gol.

Osândit singurătății 

Implora divinității 

Viața să și -o curme 

Pt cealaltă lume,

Eliberându-se de cruzime.

Decât să le mai deprime 

Nopți scăldate -n umbre,

Zile reci și sumbre.

De la fereastra -i fumurie 

Răzbate trist o melodie.

Ațipi bătrânu -n pripă

Și zbură pe o aripă...

Ani de a rândul ne leagă 

Idila noastră clandestină;

Blamați de o lume -ntreagä,

Noi ne iubim fără vină..

Răscoliți de vânt și ploi,

Împroșcați cu vorbe grele;

Nu ne lepădăm de noi

În pofida gurilor rele.

Născuți unul pentru altul,

Suntem stoici ca o stâncă;

Cuibărim in noi păcatul,

Chiar de cerul se oftică.

Ori ne frige ,ori de îngheață 

Ochii lor din umbră,

Nu ne vom topi în ceață,

Ori că doare,ori de tulbură..

Pășim pe -un câmp minat,

Cât vom rezista,nu știu 

Statului de renegat,

Căutând în van refugiu..

Mă privea printre zăbrele 

Partea mea întunecată;

Să-i deschid porțile mele 

Spre căsuța -mi ferecată?..

Ori să mă lupt, confuză 

Cu prezența ei în mine,

Tremurând din buză 

Mă dezbrac de haine 

Și -n oază mlăștinoasă 

M-adancesc păn la bărbie,

Pe -o vreme sumbră și cețoasă.

Și cu veșmânt din măl și ploaie 

S-o iau la goană pe cărare 

Prin foșnet de pădure,

Unde răgete de fiare 

Mă străpung,mă -nfioară.

Umbre hâde și bizare 

Îmi taie calea, mă -nconjoară 

Și nu mai pot, mă prăbușesc 

Îngrozită, fără vlagă;

Din coșmar să mă trezesc,

Mă agăț de -o creangă 

Din răsputeri să mă ridic.

Și cu setea gurii de izvor,

Între lumini și întuneric 

Să răzbat,din nou să zbor...

Ți se năruie lumea și pici,

Aidoma lovit de bici,

Răcnești,oftezi ori plângi...

Vrei să dispari și fugi 

Încotro te duce pasul;

Crezi că venise ceasul,

Să ceri sorții socoteală;

De ce nu ți cruță o greșeală?...

Ci spulberă într-o clipită 

Starea ta împlinită...

Te calmezi un pic,te uiți ;

Cum ai putea piesa s o muți...

Fără să comiți o gafă,

Să nu ți sufle bafta-n ceafă,

Când iei decizii pripite,

Atras în cale de ispite,

Ce -ti promit marea cu sarea,

Întretăindu-ti suflarea 

Și -ti întunecă judecata;

Iar ți se puse pata,

Să urmezi un drum greșit,

Pierdut, fără sfârșit..

Printr -un labirint obscur,

Ești dezlegat de la un șnur ;

Te împiedici și cazi iar 

Și iar simți un gust amar...

Mă retrag ori să risc?..

Orice abis are și -un pisc..

Cu destinul mă impac,

Din fărâme mă refac...

Zi de luni cu iz de iarnă,

Ia-ți rămas bun de la toamnă.

Du-te tu cu ploi cu tot,

Unde-am fost și nu mai pot.

Lasă-mi toamnă numai norii,

Să mai cearnă-n palmă zorii.

Ale filei roase părți,

A poveștii scrise-n cărți.

Noapte ce-ai căzut pe noi,

În refrenul tristei ploi,

Tu inundă și revarsă

Peste suflet o speranță.

Cuibărește-o într-un fulg,

Și trimite-o în amurg.

Sus pe munte-n vânt curat,

Unde-o clipă am visat.

Zi de luni cu superstiții,

Înșirată în discuții,

Lungi, grele,apăsătoare

Și făcute rotocoale...

Tu noiembrie tăios

Șterge-ți cerul cel noros,

Dă-ne mâine-n loc de ploaie,

Calde raze în odaie,

Un fulg alb...imaculat,

Să știu că nu m-ai uitat!

                                    Iryss

În nopți tăcute și reci, gândurile mă poartă,

La clipele dulci, când împreună eram o artă.

În sufletul meu, Tu ești mereu prezentă,

O amintire frumoasă, veșnic vie și intensă.

Mi-e dor de zâmbetul tău, de privirea ta senină,

De momentele petrecute, când eram în armonie divină.

Aștept cu nerăbdare ziua-n care vei vedea,

Că nimeni altcineva nu-ți poate lua locul în viața mea.

Regrete mă-nconjoară, m-apasă chiar în piept,

Căci în dragoste, am greșit și-am fost nepăsător, de-a drept.

Iar în adâncul inimii mele, iubirea pentru tine încă arde,

Chiar dacă într-a ta El și-a găsit un loc aparte.

Și totul începe

Și se termină cu tine,

Prima ploaie de vară nu ține,

Prima dragoste nu se uită niciodată.

Și tare aș vrea să-ți spun c-am trecut peste,

Dar amândoi știm că adevărul nu ăsta este.

Îndurerat,suspin și plâng,

Fragmente de inimă spartă eu strâng.

Privesc în ochii tăi, eternitate,

Şi văd acelaşi tainic anotimp;

O dragoste mai mare decât toate,

O dragoste ce nu cunoaşte timp.

Vântul rece al schimbării a suflat,

Și anotimpul iubirii ne-a fost luat;

Critici și reproșuri au pătruns,

Între noi și-al iubirii răspuns.

Pe cerul dragostei am scris,

Cântec de dor ultima oară,

Va rămâne oare doar un vis,

Iubirea noastră de o vară?

Mă-nchin la Tine Sfinte Doamne

Dimineața când ochii îi deschid,

Și mulțumesc prin a mea gură

În timp ce lumânarea o aprind. 

Simt, că Tu ești alinarea mea

Și protector pe ăst pământ,

Prin rugă cer să mă primești

Sub sfântul Tău..acoperământ. 

În Tine cred pân' la mormânt

Și știu că am rămas fiul iubit,

Prin tot ce Tu reverși pe mine

De când pe Tine...te-am găsit. 

Tu-mi ești și casă și speranța

De-a trece peste încercări

Tu-mi ești prietenul adevărat

Și-al meu răspuns la întrebări. 

Cu Tine, zi de zi pășesc în viață

Și frică n-am de nimeni și nimic,

Că Tu-mi arăți calea spre biruință

Și mâna mi-o întinzi să mă ridic. 

Cum aș putea vreodat' uita de Tine

Și Numele în rugă să nu-l rostesc,

Când iubirea Ta, eu, zilnic o primesc

Așa, că azi și mâine,Ție, îți mulțumesc!

la un apus

noaptea mă învățat s-ascund

cuvinte sub piele,

lacrimi în sânge,

și adevărul în tăceri prea lungi

mă prăbușesc încet

în gânduri moi și reci,

în care tu exiști

mai viu decât mine

te-am iubit până când

n-am mai știut cine sunt

mi-am pierdut vocea

în urlete mute

pe care doar perna le știe

ai fost liniște și sevraj,

zi bună și noapte grea,

doza perfectă de haos,

iar eu…

eu m-am drogat cu tine

în brațele tale e un aer toxic

însă doar acolo pot să respir

îmi ești venin

ce l-aș lua ca supradoză

îmi amintesc mâinile tale

erau acasă

acum le caut în vise,

dar nu mai vin

nici măcar acolo

mă dor lucrurile care nu mai sunt,

îmi lipsește felul tău de a tăcea

lângă mine

acum tăcerea doare,

nu mai mângâie

țin în palme al meu suflet în cioburi

și nu știu dacă să-l mai lipesc

sau să-l îngrop

a fost prea mult pentru el,

și prea puțin pentru tine

am renunțat la mine,

ca să te țin pe tine întreg

dar nu ți-a fost de ajuns

și acum mi-e frică să mă privesc în oglindă

nu știu cine a mai rămas

îmi aprind o țigară,

nu pentru gust,

ci pentru că arde

și eu vreau să ard

până nu mai simt

pastilele nu mai amorțesc

ceva ce urlă din mine

nici alcoolul nu șterge

cum mi-ai șters tu vocea

din viața ta

și totuși,

mi-e dor

de clipa în care nu m-ai rănit

de prima clipa când mă priveai plin de amor

am plâns în tăcere

sub stele care n-au mai strălucit

de când ai plecat tu

mă sufoc in fum

îmi înec amarul în pahare goale

speranța mie ultima picătură de vin

poate ca depedența mi-e defect

dar cine-i perfect

într-o lume fără de sens

ți-am scris scrisori

cu sânge invizibil,

pe pielea nopților fără somn

dar luna e singura care le citește

ea știe cât de tare doare

încă să iubești

și să nu fi destul

încă port numele tău

în gesturi mici,

în depresia unei melodii,

în cafeaua prea amară de dimineață

în cicatrici pe piele

și totuși,

ceva se schimbă

răsăritul vine tăcut,

nu cu promisiuni,

ci cu cerul care își scurge razele sângerii

iar eu, mă scurg odată cu el

nu mai plâng după tine

plâng pentru mine

pentru fata care a dat tot

și a rămas cu nimic

pentru inima care a iubit

mai mult decât era pregătită

să piardă

răsăritul nu e vindecare

e doar primul pas

e prima dată când respir

fără tine

deși doare

Caldura corpului tău ma arde,

Dorința creste mai mare,

Mâinile se plimba orbește pe mine

Facandu ma sa stresar.

 Inima îmi arde în interior,

Pielea pe exterior,

Duși de val spre marele abis,

Strălucește sudoarea ca oglinda în lumina.

 Ne am îndrăgostit unu de altu,

De inima, trup și suflet,

 Sufocantul aer nu se lasă,

Un obstacol între noi,

 Iar caldura arzătoare.

Ne iubim ca doi nebuni,

Ce demult nu sau văzut!

Era în vara anului 1943. Comuna era în doliu. Familiile primise vestea morții 

fiilor lor. Numai în mahalaua noastră se auzeau bocete, țipete, vaite, în cinci 

gospodării. Abia plecase cel ce adusese vestea. Au urmat zile de doliu, și 

tristețe.Pe front erau plecați cam 30 de tineri  și azi s-a aflat că 15 nu mai sunt.

Recoltele erau în câmp gata de cules, altfel foamea va face ravagii Forța de muncă 

dispare prin țării străine.În sat vin forțe noi ale armatei române ,niște tineri de 

sacrificiu, ce sunt găzduiți de sătenii satului.Mame de băieți îi plângeau de vii 

sigur nu se vor mai întoarce. Noi copii satului ședeam pe lângă ei le țineam de urât.

I-am văzut plângând, cântând de jale, își luau curaj cântânt cântece oștășești.

       Frontul se apropia de Prut, se auzeau zgomote, într-o seară soldații au fost 

încolonați și au plecat conduși de toți satul ca niște fii:îmbrățișați, îmbărbătați,

bociți. S-a mai întors vreunul?Sătenii mei i-au plâns și pe ei.

      Am văzut cum se retrage un front. La ieșirea din sat trecea șoseaua spre 

Galați. Coloane lungi, dezorganizate, disperate, fugeau...cu moartea pe urmele lor.

Unde Halați...unde? mașini avariate, pradă de război, mafă scumpâaruncată 

pe tot câmpul...