Dorință

Destinul croiește cu stelele de pe cer, mantia strălucitoare a unei vieți și feeria pe care o aduce fiecare noapte cu lună plină.

Viața încearcă să-ți dăruiască căldura Soarelui, rezistența Pământului și veșnicia naturii.

Bătăile inimii reușesc să creeze fericirea vieții într-o deplină sănătate precum și cele mai frumoase clipe trăite.

Visele și visurile să fie așa cum firul ierbii răsare din pământ și crește  verde, așa din sfera vieții să se înmulțească bogăția sufletească și bucuria unei existențe pure și cea specifică a înfăptuirii "lucrurilor mărunte".

Lumina Soarelui aplecată peste ființele pământului, dăruiește un strop auriu din seva tinereții, parfumul purpuriu al așteptării serilor tandre și a bucuriei anilor ce îi așteptăm să înflorească, bogăția tipsiei cerești și apa din cupa de cleștar a vieții în care înmuguresc idealuri, principii, caractere.

Dacă în drumul destinat de soartă, întâlnești neșansa, suferința și amarul, le poți învinge și stinge cu setea de împlinire, fericire și bucuria vieții.

În filozofia rândurilor scrise se întâlnesc idei ce izvoresc din căldura sufletului, sinceritatea gândului și noblețea clipelor pe care le petrecem în viețile noastre și care sunt efemere momente în Univers.

Universul ne-a dăruit fiecăruia câte un buchet încununând sănătate, bucurii, realizări, liniște sufletească, înțelepciune și putere dar    ne-a pus și la încercări pe care le întâlnim permanent.

Așa cum scrisul este sursa vieții de supraviețuire în Univers, așa și gândul către nobile sentimente permite ființei să aspire la momente plăcute, clipe de neuitat și la fericire.

Pana muiată în cerneala Universului să scrie în viață despre veșnicia și strălucirea diamantului, despre parfumul florilor din prispa casei, despre gustul dulce al vinului binecuvântat în ziua Botezului, despre imaginea feerică a poveștilor spuse la gura sobei strămoșești și despre căi minunate ale destinului care să fie urmate cu încredere în sine, iar înțelepciunea să fie mantia pe care să o purtăm mereu. Să pecetluiască măreția și magia vieții iar muzica sufletească să acompanieze armonia dragostei, boboc ce înflorește pentru fiecare și pe care trebuie să o ocrotim și să o păstrăm în tezaurul sufletului.

În poiana plină cu flori,

Albinele au pornit dis în zori,

S-adune din sepale polenul

Și să împrăștie germenul.

Albinele culeg nectarul,

Stabilind cu grijă hotarul.

Se-ntorc la stup rând pe rând,

Cu polenul pe aripi zburând.

Ele se adună apoi în grup

Construind cămăruțe-n stup,

Unde hexagoane formează

Și un întreg fagure normează.

Faguri din a vremurilor aură

Ce trei milenii străbătură,

Aducând un dulce aliment

Ce are rol și de medicament.

Acest miracol al naturii

S-a creat și a dat omenirii,

Câte o picătură de miere

Bolilor punând bariere.

Dacă nu ar fi aceste insecte

Am întâmpina multe efecte.

Nu s-ar mai înmulții plantele

Și în poiană ar muri cuvintele.

Nectarul florilor dulce și auriu

Din alburiu, purpuriu și azuriu,

Nu ne-ar mai apăra imunitatea

Și nu ar mai exista varietatea.

Timid este gândul

Cu care ai descoperit

Tainele din priviri.

Frumos este visul

Cu care ai dezvăluit

Subconstient din adâncuri.

Credul este sufletul

Ce speră intr-un sfârșit

Al suferinței din corpuri.

Umil este trupul

Lovit si vlăguit

Sub grele poveri.

Plăpând este spiritul

Ce nu s-a dezlănțuit

Din liana de ocări.

Liniștitor este fumul

Ce se-nalță în infinit

Ducând mii de gânduri.

Mister este destinul

Ce nu l-ai deslușit

Ascuns în căutări.

Flori dalbe, ca puritatea,

Crini albi-s ca libertatea,

Tulpinile-s un verde crud,

Și-ntr-o ikebana le includ.

Trandafiri-s roz pal și fini,

Lisianthus crem chiar divini,

Eucalipt cu frunze alb-verzui

Și feriga verde, toate le pui.

Crizanteme albe, nou parfum

Și toate-s în buchet, acum.

Creație adorată de femei

Și la ocazii oferită c-un temei.

Ninge iar peste pădure,

Neaua se așterne-n cale,

Iară vântul bate-n vale

Aducând viscol, crivăț dure.

Urșii hibernează în bârlog.

Cerbii în zone împădurite.

Păsările în scorburi felurite.

Soarele, norii au aprig dialog.

Doar copiii râd, se-amuză.

Bucuria la săniuș pe dealuri

Este ca o zi de ceremonialuri,

Unde veselia este ca o muză.

Albul zăpezii ce scârțâie pe drum,

Țurțurii la streșini ce strălucesc,

Apele înghețate ce-n lacuri lucesc,

Către acest anotimp eu mă-ndrum.

Într-o lume plină de dileme

Oare suntem robii concepțiilor,

Victimele tuturor decepțiilor,

Afișând nepăsători embleme?

Așteptăm cu nerăbdare timpul

Să ne indice drumul de parcurs,

Ca și când viața ni s-a scurs 

Precum din clepsidră nisipul.

Evadăm din răcoarea gândului

În îmbrățișarea caldă a inimii,

Exclamând cuvinte-n acronimii

Și acceptăm ideea fondului.

Ne frământă adânci tradiții

Perpetuu în viața noastră,

Ca cerul de culoare albastră,

Urcând spre culmi în noi condiții.

[Strofa 1]
În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.
Mă aprinzi ca un foc arzând,
Cu tine, viața-i un vis plăpând.
În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.
În pieptul meu tresari ușor,
Ca un ecou dintr-un vis de dor.

[Refren]
Ești steaua mea ce strălucește,
Iubirea ta mă definește.
Ești universul meu întreg,
Cu tine vreau să rămân mereu, să merg.

[Strofa 2]
În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.
Ca stelele-n cer ce se îmbrățișează,
Atingerea ta mă hipnotizează.
În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.
În cartea timpului scriam mereu,
Un basm cu tine, visul meu.

[Refren]

[Strofa 3]
În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.
O ecuație spre infinit,
Un calcul perfect, un suflet unit.
În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')
În codul iubirii nu-i nicio eroare,
Cuvintele tale sunt cheia de rezolvare.

[Refren]

[Strofa 4]
În muzică, ești melodia,
Ce-mi umple inima și aria.
Notele tale îmi dau fiori,
Ești cântecul meu din zori.
În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.
Cu tine, viața e pânză de dor,
Un tablou ce pulsează-n albastru și nor.

[Refren]

Omiduță, mămăruță,
Panarămița mea draguță.

Pe vatra bătrânească 

Lumini din cer roiau,

Prin sticlă să răzbească,

Pe zid alunecau..

Sub streașina-  împăienjenită

Mișună un furnicar 

Din tencuiala găurită,

Acompaniat de un bondar..

Izul odăii învechite 

Greu ofta din mădulare,

Ușile zbârcite 

Scârțâiau din mădulare..

Pe rafturile ramolite,

Printre pete siropoase 

Sar muștele, ademenite 

De firimituri soioase..

Pe dușumeaua năclăită 

Forfotea un șoricel 

Sub scoarța ronțăită,

Se-adăposti de motănel..

Tiptil negura nocturnă 

Învălui așezământul,

Șoptind un noapte bună 

Acoperind pământul..

Totul e trist fără tine...și zilele dor

Se aprind, se sting pe rând, fără glas, în al timpului zbor

Te caut prin vise...gândul abia te mai găsește 

Ești doar o umbră, ce abia mai sclipește 

Pe străzile reci mă pierd obosită 

Purtând amintirea ce nu mă invită 

La un toast de final... să mă rup de trecut

...dar cum sa renunț la ce... final n-a avut?...

Lipsa ta mă săgeată în piept 

Îmi șoptesc că ce trăiesc nu e drept

De când nu mai ești și lumea e mută

Iar eu doar o păpușă ce zâmbetul imită..

Simt cum mă pierd de dor in poezie

Speranțele vor sa le dedic un vers

Să prindă viață, a ta umbră,

Să prindă glas, culoare...sens.

Ploua. Dar nu tare.

O ploaie blândă, ca un gând rătăcit,

sub umbra timpului ce spală

urmele întrebărilor pe care nu le-am știut rosti.

Sub pânza galbenă ce ne-mpletea pașii,

ne sincronizam, tresărind ca două inimi topite într-un singur ritm,

și parcă iubirea nu se năștea

dintr-un sărut,

ci din pașii noștri

ce se inventau unul pe altul.

Tu râdeai,

iar eu îmi ascundeam tresărirea

sub un zâmbet care nu știa să mintă.

Pașii noștri dansau

pe-o alee retrasă,

ca niște poeme care au uitat

să mai fie citite.

Și-atunci ai spus: „Hai, taci și iubește.”

Și-am tăcut.

Am lăsat ploaia să ne îmbrace în ea însăși,

până și gândurile au amuțit

în acea clipă cu respirație de veac.

Sub umbrela galbenă

curge încă povestea din mine,

iar tu,

cine știe prin ce oraș sau vis,

o mai fredonezi.

Ne-am ascuns sub atâtea umbrele uriașe,

ca sub niște catedrale fragile,

de teama stropilor ascuțiți de iubire.

Dar acum,

sub această mică umbrelă galbenă,

ne-a prins eternitatea,

înghesuiți.

Un farmec în apus de noapte,

Sclipește amplu-n a ta pleoapă

Și amețit de moarte șoapte,

Un sentiment uitat dezgroapă.

O clipă-n care luna plină,

Se stinge într-un ritm generic,

Ca omorât de nicotină,

Să te sărut în întuneric.

Captiv în vis de realitate,

Iar urmăresc al tău atu:

Vreau să cuprind tot universul,

Căci universul meu ești tu.

Un farmec în apus de noapte,

Te face să îți pierzi privirea,

Inconștientă iar de fapte,

Te amețește-ncet iubirea.

Ne pierdem în săruturi ample,

Udați de-a cerurilor apă,

Căci noi suntem cuprinși acuma

De sentimentul ce dezgroapă.

Luni te-am zărit întâia oară,
Privirea ta era de ceară.
Tăceai frumos, ca o fecioară,
Cu zâmbet cald de primăvară.

Marți, glasul tău s-a strecurat
În sufletul meu încuiat.
Vorbeai încet, dar luminat,
Și timpul s-a oprit mirat.

Miercuri, din colțuri de tăcere,
Ne urmăream cu o plăcere.
Râzând, mi-ai spus cu glas netot:
„Hei, dragul meu… you miss a spot.”

Joi, la mămăruța acasă,
Ne cunoșteam cu drag în față.
Într-un borcan, bilețele,
Ne puneau întrebări grele.

Vineri, sub cerul dimineții răcoros,
Sărutul tău m-a topit frumos.

A fost întâiul legământ,
Ca taina lunii peste pământ.

Sâmbătă, lumea dispărea,
Când de mână mergeam cu ea.
Trecătorii nu ne simțeau,
Căci ei un singur trup vedeau.

Duminică stăteam plecați,
În biserică, așezați.
Rugam tăcerea să rămână,
Cu mâna ta lipită-ntr-a mea mână.

Odată, două omiduțe se țineau strâns în același cocon, țesându-și împreună un vis de nemurire. Dar timpul, cu aripile lui nevăzute, a metamorfozat-o pe una, ce-a ales să zboare spre înalturi, spre lumina ce o chema. Cealaltă omidă, rămasă cu sufletul gol, îi poartă dorul în fiecare clipă, în fiecare zi ce se scurge ca o lacrimă de rouă pe frunza amintirii. Speranța încă arde în inima ei – să se metamorfozeze și ea, să-și rupă în sfârșit propria crisalidă și să zboare în urmă, să o ajungă și să o strângă iarăși în brațe. Așa și-au jurat odată, în tăcerea dulce a serilor, că nimic nu-i va despărți.