Doi îndrăgostiți

Nu-mi plac fluturii ,

Cum îmi plăceau odinioară ,

Când primeam plăcere , culoare ,

Nu dureri sfâșietoare.

Nu-mi plac fluturii ,

Acum îi simt în mine ,

Ori de câte ori trec pe lângă tine ,

Și sincer , nu ai merita ,

Nu mi-ai merita fluturii ,

Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,

Pentru ca tu nu poți simți ,

Aripile unui fluture frânt .

Tu nu vrei să simți ,

Aripile unui fluture plăpând ,

Îndurerat , plouat,

Mort de iubire.

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Te rog să te uiți în urmă,

Să-mi vezi ale mele lacrimi lucii ,

Ai mei ochi purpurii,

Să simți cum se dărâmă,

A mea inimă, fărâmă.

Și dacă nu găsesc leac împotriva ta ?

Ce-ar trebui să fac , ce s-ar întâmpla?

Privesc cum pleci , dar unde ?

De ce mai lăsa ?

Răspunde-mi..

Dacă te întorci,

Ți-aș pune o întrebare.

Vei avea răspuns tu oare ?

De ce-ai plecat ?

Ai crezut că nu te merit , ai crezut

că te-am trădat?

Ma dor ochii de atâta ploaie, 

Și sufletul îmi cedează încet 

Sunt pregătită eu ,oare ?

De un viitor , prezent.

Picioarele îmi obosesc ,

Iar inima se zbate încet,

Între adevăr , minciună sau mister ,

Alege una , e oricum la fel.

Sunt oare pregătită de o luptă ,

Cu al meu eu ?

Mi-e milă de sufletul meu ,

Dar lui îi este de mine ?

Respir , încă 

E oare adevărat ce spun ?

Poate e doar o ființă acum ,

Iar mîine , oricine .

Oare aparțin eu al acelui oricine ? 

Vreau un răspuns la această întrebare ,

Ma dor ochii de atâta ploaie ,

Mister și cugetare .

În miez de noapte, 

Sper să te simt aproape măcar în vis.

Ochii mi se închid cu un ușor regret,

Mă întorc la tine , sunt pregătită oare ?

E o seară caldă de vară,

Ne privim , simt ceva real ,

Chiar dacă e o născocire a minții umane.

Simt a ta îmbrățișare strânsă

Și sper să-mi nu-mi dai drumul niciodată.

Îmi șoptești:

,, Știu că nu e nimic adevărat" 

Cu lacrimi usturătoare îți răspund:

,, Știi că asta îmi doresc"

Please don't leave me behind 

I wanna travel with you 

I hate being alone 

Please don't let heartache turn you 

Into someone, I don't know 

I'am still afraid of monsters 

Why do you cry so much ? 

Did I do something wrong 

I promise not to do it again

Take me outside when the sun is out 

I'am also afraid of the dark 

Am clipit

Și tu ai rămas

Fata din trecut

Și m-am mânhnit …

Și într-o clipă am devenit

nenăscut!

Am mai clipit odată

Și ai venit

De undeva din trecut …

Dar unde eu eram cândva,

Tu mă priveai prin timp

nenăscut!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Eu chiar am fost convins până să-ţi văd privirea,

Că stelele pot arde mai aprig ca iubirea,

Însă când m-am uitat la ele şi la tine,

Tu străluceai mai tare în nopţile senine.

O clipă m-am gândit că poate mi se pare

Şi am privit şi luna, la fel strălucitoare,

Dar ca şi mai-nainte, când m-am uitat la stele,

Pe lângă a ta sclipire pălise ca şi ele.

Atunci mi-am zis că, totuşi, pe cerul fără nor,

Există constelaţii, ce prin grandoarea lor,

Pot ca să eclipseze fragila strălucire,

Ce delicat îmbracă sensibila iubire.

Ba chiar mi-am spus, pe lângă atâtea galaxii,

Iubirea este o glumă, o joacă de copii,

E doar o luminiţă care abia se vede

Printre atâtea Căi Lactee şi Andromede.

Dar când mi-ai dat şi gura cu dulcile ei buze

Şi am pătruns şi taina plăcerilor ascunse,

Trezit ca dintr-un somn adânc, am înţeles,

Nu arde ca iubirea nimic în Univers!

N-a uitat, nici azi, nici mâine,

N-a uitat nici măcar ieri;

N-a uitat și mereu vine,

Îmbrăcat în primăveri.

Stă la pânda toată noaptea,

Stă ca hoțul, stă ascuns;

Ne trezim, și-i găsim șoapta,

Și s-a dus, Și s-a tot dus...

Neliniște 

Aș vrea să dorm ,dar nu se poate 

Gândurile nu se opresc 

Țipă din ce în ce mai tare

Liniștea mi-o amorțesc. 

Și caut fără încetare, un tratament 

Un diagnostic să îți pun

Să te ajut mamaia dragă 

Alături încă să îmi rămâi. 

De pierd această luptă contra vieții 

Măcar voi știi că am făcut 

Tot ceea ce eu am putut!

O ceață groasă învelește grabnic orașul 

La plimbare fiind...caut să grăbesc și eu pasul,

Fiecare neuron parcă mi te caută cu privirea

Căci în fiecare celulă din mine, respiră amintirea.

Te plimbi și tu prin mintea mea... 

....e iarăși despre tine,

Și parcă toti neuronii mei ar vrea,

Să te-ntâlnească, să facă sinapse ingenue cu tine...

Te plimbi nestingherit prin corpul meu

Și te oprești în ochi de-o vreme mai mereu,

Cum stiu?....De câte ori te am în gând și plâng,

Îți văd chipul printre lacrimi oglindind...

De te-ai plimba și tu, prin al meu suflet!

Să vezi cât dor s-a strâns, de tine...

Să-i simți durerea din al tăcerii vuiet

Când amintirea-mi vorbește despre tine...

...Te plimbi și tu, mă plimb și eu...

Pe străzi ce nu se mai doresc intersectate 

Căci drumul meu de-un an, mă duce drept,

Către-un imens deșert...prin marea de pustietate...

Să nu mă pierd, eu te mai plimb cu dor prin poezie

Să nu-mi lipsești, măcar de-aici, în nici o zi,

Un vin lipsește de pe buze dar poate...cine știe!?

Dând versurile puțin câte puțin, deoparte..mă va găsi!