Dezechilibru cosmic

Mi-e dor de tine pe bucăți,

Ca de-o hartă ruptă-n două.

Mi-e dor de vocea ta vioaie,

Mi-e dor de tine când plouă.

Mi-e dor de ochii tăi ca marea,

Când din cer rămân doar ruine

Și ploaia te aduce-n gânduri la mine.

Mi-e dor de pleoapa ta stângă,

Cea care cade prima-n vis.

Ba nu, mi-e dor de cea dreaptă mai tare,

Ba nu, de ochiul încă deschis,

Ultima fereastră-a zilei

Când cerul s-a stins.

M-am hotărât: mi-e dor de pleoapele tale-amândouă,

Mi-e dor de prima picătură de ploaie care te-a atins.

Vreau să te văd când plouă, cât ești de frumoasă,

Cu părul ud, spunându-mi povești.

Vino măcar cu gândul lângă mine,

Să te imaginez așa cum ești.

Când norii se-aprind de lumină,

Ploaia mea senină.

Să stai în brațele mele,

Cu ochii pe jumătate-nchiși,

Iar pe obraji să-ți desenez

Cu buzele mele un vis.

Un vis în care ai trecut pe la mine

Când ploaia curgea pentru tine.

Să te văd cum mai ești…

Și ca pământul după furtună 

Chipul  să mi se-nmoaie

Când, înghețată de frig,

Te-ai adăpostit la mine-n suflet, de ploaie.

Te ascund de lume într-o rimă. Unde?

Pe marginea unui vers, te-am așezat aproape tremurând,

De teamă că o să începi să te scuturi

Și-ai putea să te împrăștii pe pământ.

Când bate vântul poate apuci să vezi,

Cum în urma ta înfloresc livezi.

Din mere, pere și gutui

Și păsări care cântă într-una,

Femei frumoase s-au tot născut, atâtea câte stele-s pe cer,

Ca tine niciuna.

Nu s-a mai văzut femeie care să zboare

(C-un simț teribil de comunicare)

Te-am invocat din umbra ta

Fără să știu dacă o să apari, ai apărut în inima mea bătând.

Când în poeme te scriam,

Mi-ai adormit în gând.

Să te mai scriu aș vrea, dar dormi,

Cum aș putea să te trezesc deja

Când încă-i noapte și ador

Să mi te imaginez așa.

Totuși, azi mă încumet

(mă  risc)

Te culeg din imensa Cale Lactee,

Ca pe-un mănunchi de vise din care ai fost creată…

La mulți ani femeie blândă, frumoasă, minunată!

Am vrut să te ascund de lume într-o rimă, crezând că-i ușor,

Dar rima a devenit evidentă

Și iată…

poezia te-a arătat tuturor.

Când treci prin mine ca-ntr-un vis de vară,

Și pășești apăsat prin gândurile mele,

Mă pierd în tine, nu mai știu, e seară,

De-mi pui în suflet stele lângă stele.

Timpul se ascunde blând în serile din noi,

Când ne vorbim fără cuvinte,

Iar ochii tăi, cetate peste ploi,

Ascund taina ce ne cuprinde.

Și uneori mă-ntreb cum poți doar tu,

Să ții în palme dorul meu complet,

Să fii și stea, și gând, și început,

Și să rămâi așa, un univers întreg.

Liniștea ta se asează ușor peste lume

Și o înțeleg mai mult decât mă înțeleg pe mine,

De ce nu vezi că te înțeleg chiar și când nu spui nimic…

Ce mă fac eu cu tine?

Ai o privire care ar putea să oprească războaie,

Și oprindu-le nu ar părea ceva greu,

Tot timpul acesta, cum de nu ai  simțit

Că am fost lângă tine… mereu.

Când suntem într-un loc cu mai mulți oameni,

Decât tine, până și luna mi se pare mai accesibilă,

Și simt că orice aș spune, orice aș face,

(Chiar și dacă m-aș strâmba)

Pentru tine nu sunt vizibilă.

Nu vreau să mă plâng, nu fac asta acum,

Dar măcar o dată mi-aș fi dorit să nu trebuiască să-ți scriu,

Să vezi ca orice gest mărunt, orice absență îndelungată venind de la tine mă afectează profund,

Am fost aici de la început.

Aș vrea să vin înspre tine,

Să-ți spun ca te iubesc și că eu cred în noi,

Să nu lăsăm să crească această distanță,

De ce nu vezi că fără tine lumea cade în gol.

Mă răscolește acum ca întotdeauna

Gândul că nu pot să vin înspre tine fără tine,

Nu te mai întreb de ce nu vezi, știu că vezi

Că ești universul din mine.

Da, caut atenție, atenția ta,

Și da, prin pasivitatea ta mă enervezi,

Nici nu vreau să știu dacă mă iubești,

Vreau doar să mă vezi cu adevărat, să simt ca contez.

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine. 

Nu-ți cer nimic,

în afară de clipa asta,

în care lumea se oprește

la conturul umărului tău

și eu exist

exact unde trebuie.

Lângă curcubeiele din ochii tăi,

unde iubirea se umple de iubire

și își aruncă văpăile

peste mine și peste tine.

Și ne iubim când albastru, când violet,

când roșu, când galben,

până când curcubeul explodează

și rămânem noi, pe cer, să salutăm ploaia.

Bine, de fapt, tu o saluți,

pentru că, după ce ploaia se stinge,

eu îmi fac pernă din brațul tău

și adorm până când mi se face iar dor de tine.

Adică o secundă întreagă umblu prin vise,

apoi mă întorc să te privesc cum privești

urmele lăsate de ploaia pe care

o faci să pară cea mai frumoasă din ce-mi povestești.

Acum adormi, obosită, tu, pe brațul meu

și te privesc cum ochii ți se înmoaie.

Ai făcut atâta muncă de curcubeu,

încât, privindu-te dormind, realizez că numai eu pot vedea de fapt

cea mai frumoasă ploaie.

În penumbră, vioara respiră fumuriu,

Un tăciune ascuns sub mătăsuri subțiri,

Așteaptă atingerea-n ceasul târziu,

Să trezească din somn uitate firi.

O mână de umbră, cu patimă strânsă,

Un sâmbur de aur în taină trezește,

Și coarda vibrează, de flăcări pătrunsă,

Când imnul iubirii în noapte sporește.

Ardem mocnit, fără țipăt, în șoapte,

O lavă topită prin note se scurge,

Suntem un rug ce arde în noapte

Și distruge hotarul din zori și amurguri.

Dar liniștea moare și vraja se curmă,

Când primul suspin se vrea cântat,

Uscata tăcere în urmă se sfarmă

Și pământul sub noi se prăbușește-n păcat.

Dar ritmul se schimbă! Scântei în derivă

Se aprind pe arcușul de jar ce lovește,

Și trupul tău tremură-n febră masivă,

Când flacăra vie sălbatic crește.

Sângele-n vine e lavă amară,

O atingere lungă e-un fulger bizar,

Sufletul tău e o torță de ceară,

Iar trupul o jertfă pe-al nopții altar.

E un tropot de fiare, un dans de vâlvoare,

Ardem complet în acorduri păgâne,

Muzica mușcă, ne lasă fără suflare,

Doar focul din noi pân' la ziuă rămâne!

Chiar dacă ne năşteam departe

Şi-n alte galaxii trăiam,

Ne-ar fi legat aceeaşi soartă,

Că tot pe tine te iubeam.

Şi oriunde-n timp ne-am fi născut,

Mai la-nceput sau la sfârşit,

Am fi avut aceeaşi soartă,

Că tot la fel te-aş fi iubit.

Deci, scriu această poezie,

Cu gândul să-ţi mărturisesc,

Din când în când, când vei citi-o,

Că-n timp şi spaţiu...te iubesc!

N-am  să plâng  că m-ai rănit 

După pași de-o viașă

Am să plâng  că te-am iubit 

Într-o dimineață.

Nici  nu-ți  cer ce-am pătimit

Să mi dai înapoi

Dar regret că n-am găsit 

Drum pentru noi doi.

De privirile te cheamă
zborul munților să-l știi,
lasă-ți mintea să ia seamă,
umbră vântului să-i fii.

Printre raze de culoare
vârfuri cresc murind în cer,
norii se răstesc la soare,
curg cărările-n mister.

Împletesc iubiri de veacuri
ape limpezi de izvor,
răspândind în aer leacuri
peste verdele covor.

Atârnată, ziua încă
naște-n ramuri vii făclii
și pierdute pe o stâncă
joacă razele târzii.

O iubire înserată
se afundă-n amintiri,
e plăcerea răsfirată
printre triluri de trăiri.

Din iubire Doamne-aș cere
să mă naști din sânul tău,
aruncându-mă-n tăcere,
om de piatră pe Ceahlău.

Pe tine te-am pierdut, că n-am știut
Când fericit eram să dăruiesc iubire,
Iar lacrima ascunsă-ți după pleoapă
Nu am zărit-o, că este, în a ta privire.

Te-am întâlnit când toamna începea
Să fure din căldura zilei, s-aducă frig,
Iar noi înfometați după o zi de cursuri
Stăteam la rând să prindem un covrig.

Atunci, ceva frumos mi s-a-ntâmplat
Când inima s-a dus, la puls de-o sută,
Și am simțit plăcut, pentru întâia oară
Că mă îndrăgostesc...de o necunoscută.

Timid am îndrăznit să-i cer o întâlnire
Fără a ști de vrea, sau poate mă refuză,
Dar, am rămas surprins că mi-a zis...da
Și n-am fost nevoit să-i spun, mă scuză.

Pașii ne-au dus, prin minunate locuri
Pe unde ne-am promis că ne-om iubi,
Iar când în viață, vor veni și, încercări
Vom ști luptă să ducem și chiar, zâmbi.

Timpul ne-a dat răgaz să ne cunoaștem
Și să formăm perechea... binecuvantată,
Însă nu m-a-nvățat, să știu a dărui iubire
Iar dragostea să-mi fie, pură, adevarată.
.................................................
Acum, când singur îmi trăiesc destinul
Mă-ntreb, unde s-a strecurat minciună,
Și dacă în această viață, atât de scurtă
Să-i pot rosti în șoaptă...,,noapte bună"!

Смотрел однажды на звезду

Думал далеко Она,

Но по пути попал в грозу

Снова в сердце пустота.

Смотрел, ни раз, ни два

Но понять так и не смог,

Как полюбить её навсегда

Наверное я был слишком строг.

Между нами Солнце и Луна

Думал может я ей нравлюсь,

Но в конец понял как она цена

Что без неё я не справлюсь.

(Вдохновления одиночной ночи)