CULORI

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

    Te plâng cu dor, 
    Mi-e dor de tine dragă, 
    Sărutul tău pe care îl ador 
    Cu gust de soare şi de fragă…
    
    (or nu mi-l dai 
    or dă-mi-l iară, 
    ca pe o zi de primăvară) 
    
    Te plâng şi-s trist, 
    Tristeţea mă-nconjoară, 
    Cu lacrimi grele de-ametist 
    Ce inima-npietrită mi-o-nfioară... 
    
    (ca pe un strigăt 
    de cocor, 
    frânt în lumina unui nor) 
    
    Te plâng din nou, 
    Şi nouă mi-e mâhnirea, 
    Topită-n vorbă de ecou 
    Neţărmurită mi-e nemărginirea... 
    
    (neterminată-i 
    umbra ta, 
    eternă rană-n mintea mea) 
    
    Te plâng cu-amar, 
    Amară mi-e iubirea, 
    Ce-mi face viaţă un calvar 
    Şi-mi rătăceşte-n gol privirea... 
    
    (fără speranţa 
    vreunei stea) 
    
    Te plâng final, 
    Sfârşit mi-este destinul,

    Ca ţărmul unei mări fără de val
    Pe care nu mai zboară nici delfinul... 
    
    (te plâng 
    pe aripi de coral) 

Astăzi a fost cald. Foarte cald. Ne aflăm în miezul verii. Aveam de gând să stau în casă, dar a trebuit să ies pentru a rezolva niște treburi care nu mai suportau amânare... Am mers prin soarele tare, căutând petice de umbră, oprindu-mă din când în când pentru a-mi trage răsuflarea. Și... mă gândeam...

... la ce înseamnă evoluția vremurilor... Pe când eram adolescent, la școală, ni s-a cerut o compunere scurtă despre cum ne imaginăm noi viitorul, despre cum credem noi că va fi omenirea în plin secol 21. Și-mi amintesc, că eu am scris, - o, sfântă naivitate! -, că omenirea va terraforma luna și o va coloniza, că voi face naveta pământ-lună în interes de serviciu și că vom mânca portocale cultivate pe lună!

Astăzi, mă îndrept către bancomat. E-hei!, totuși ce cale lungă este de la economiile bunicii strâns legate cu trei noduri într-o batistă și până la, banalul de acum, card de plastic! Mi-aduc și acum aminte de carnetul CEC, - ce frumos se numea "Casa de Economii și Consemnațiuni - Libret de Economii" -, pe care îl aveam în vremea adolescenței și prin intermediul căruia puneam deoparte fiecare bănuț pe care-l primeam, cum scriam la depunere suma în căsuța ei, iar alături, scriam și suma în litere, soldul total fiind trecut de către casierița băncii cu cerneală roșie! Fiindcă, da, pe atunci scriam cu toc și cerneală, orice bancă sau oficiu poștal, era dotată cu o masă pe care se aflau călimări mari, grele, din sticlă verzuie, transparentă, alături de care se puteau găsi tocuri dotate cu penițe pentru scris!

Pe-atunci, aveam obiceiul să scriem și scrisori sau vederi rudelor și prietenilor, obicei care în era e-mail-ului sau a wattsup-ului, din păcate, s-a pierdut... Dar, Doamne!, ce bucurie încercam atunci când în căsuța poștală, alături de ziare și reviste, găseam și câte-o scrisoare! 

Scriam și primeam scrisori, mai ales în sezonul rece, când afară se întuneca mai repede, iar gerul începea să ne muște prin mănuși alungându-ne de pe derdelușuri în case, unde, lângă telefonul cu disc mai găseam câte-o scrisoare de la vreun bunic sau vreo mătușă, scrisă frumos, citeț și îngrijit, destinatar cutare, expeditor X.

Citindu-le, în fața ochilor mi se derulau crâmpeie din viața rudelor sau cunoscuților, întâmplări vesele sau triste, fapte obișnuite sau ieșite din comun, cum curge viața odată cu timpul care trece prin noi. Însă, eu eram de fiecare dată fascinat de scrisul celor mai în vârstă: cuvintele erau scrise de mână, cursiv, întărit, apăsat... mie-mi păreau a fi vii, ca niște fluturi gata-gata să se desprindă de pe hârtie și să-și ia zborul, cuvintele pluteau luminoase în aer, iar buclele lor întortocheate îmi făceau semne, îmi zâmbeau făcându-mi cu ochiul: sperăm că sunteți cu toții bine sănătoși, noi vă așteptăm să veniți la noi de Crăciun, vor mai veni și... porcu' de anu' aista îi mare, nu mai mănâncă, doar își tânjește ignatul... noi vă ducem dorul, suntem sănătoși ceea ce vă dorim și vouă... cu drag, ai voștri bunici... Cuvintele au rămas suspendate în aer, cerneala lor fiind, din loc în loc, pătată de rouă...

Ciudat, să mă gândesc la Crăciun în mijlocul verii. Bancnota a fost scuipată cu indiferență de bancomat, o culeg cu vârful degetelor, îmi recuperez cardul și ies din bancă fără să schimb nicio vorbă cu nimeni; nu mai este personal de front office, totul este automatizat acum, supravegheat de ochiul inert al camerei de luat vederi. Nu mai există nicio masă, nu găsești nicio călimară cu cerneală, niciun toc cu peniță, doar un gust amar și regrete... Este cald. Foarte cald.

    Mai îndrăgostiţi ca niciodată, 
    ne-om regăsi pe-aceeaşi stâncă-albastră, 
    şi-n jurul nostru, marea va privi, 
    cu ochi miraţi, întâii zori ce s-or ivi...
    
    Şi sunt atâtea lucruri de privit, 
    atâtea drumuri neumblate, 
    că nu ne-ajunge timpul nostru infinit, 
    şi nu-i păcat mai mare-ntre păcate …
    
    Dar cine ştie, poate că-ntr-o zi, 
    la o răscruce ne-om găsi, 
    şi, în sfârşit, odată pentru totdeauna,
    vom fi ca două jumătăţi într-una...

    Maree de lumină se-ntorc, 
    spre ţărmuri pustiite-n zadar, 
    şi-aici nu-i nimeni, s-audă,
    ţipăt disperat de pescăruş în zbor...
    
    Se simte lipsa, din acest coşmar, 
    a negrelor epave, cu vela sfâşiată, 
    şi-a stâncilor zdrobite, 
    de valuri ucigaşe...
    
   - Pe-această pierdută-n vânt, 
    bucată de pământ,
    e doar tăcere-adăncă
    şi pace de mormânt... -
    
    Tu, trecătorule de-o zi... de-o oră... 
    cu pasul tău grăbit, 
    ai spart în urme, 
    lutul meu fierbinte,
    l-ai modelat, l-ai construit, şi ai murit...

    În drumul meu...
    ... ştiam că ai să vii,
    şi agonizând, în braţe te-am cuprins,
    şi te-am turnat în formă nouă...
    
    Dar, din capriciu - ai curs pe jos, 
    şi neştiutor, am rechemat durerea, 
    să m-ajute, să strâng cioburile 
    sufletului meu spart...
   

    Iar ai fugit... 
    şi iar te-ai întors,
    râzând, ca o nimfă, ce calcă pe nori, 
    şi chiar de te voi pierde iar, 
    în lacrima, ce n-a căzut încă, 
    nu voi mai plânge niciodată, 
    căci...
    
    Voi fi împăcat cu mine însumi, 
    şi voi muri, a doua oară...

Смотрел однажды на звезду

Думал далеко Она,

Но по пути попал в грозу

Снова в сердце пустота.

Смотрел, ни раз, ни два

Но понять так и не смог,

Как полюбить её навсегда

Наверное я был слишком строг.

Между нами Солнце и Луна

Думал может я ей нравлюсь,

Но в конец понял как она цена

Что без неё я не справлюсь.

(Вдохновления одиночной ночи)

Viața, cu gust de măr necopt,

mi-a fost cândva pedeapsă și început.

Am mușcat din ea cu dinții strânși,

cu buzele arse de nerăbdare,

și-am simțit cum îmi curge prin vene

o primăvară prea crudă.

Nu știam atunci

că acreala aceea era foc.

M-a ars pe dinăuntru,

mi-a dezgolit fragilitățile,

mi-a scuturat din păr visele prăfuite

și mi-a lăsat sufletul gol,

ca o ramură după furtună.

Dar din golul acela

s-a aprins o lumină.

Am căzut —

nu ca o frunză,

ci ca o femeie care își leapădă pielea veche.

Am ars —

nu din slăbiciune,

ci pentru că aripile nu cresc

decât prin jar.

Și m-am ridicat.

Cu gustul vieții încă acru pe buze,

dar cu inima coaptă în focul propriei renașteri.

Din cenușa tăcerilor mele

s-a ridicat o femeie nouă —

mai blândă,

mai întreagă,

mai vie.

Viața nu mai e un măr necopt acum.

E pomul întreg

care a învățat să înflorească

după ce a îndurat iarna.

Și dacă mai mușc din ea

și simt o urmă de asprime,

zâmbesc.

Pentru că știu —

în mine trăiește pasărea aceea

care nu se teme de foc.

Care iubește până la capăt.

Care renaște de fiecare dată

mai femeie,

mai lumină,

mai eu.

De la extaz la agonie
M-ai omorât puțin câte puțin
Acum ești muză pentru această poezie
Cândva, ai fost a lumii din care aparțin

Frumoasă asemenea zilei de vineri
Dar cu nervii unei zile de luni
Aș blestema timpul să rămânem tineri
Să nu mai fim subiecții unei ficțiuni

Dincolo de nori cu gândul la paradis
E prea târziu să mă poți trezi din vis
Iubirea ta pentru mine, greu de înțeles
Din păcate nu sunt pentru tine cel ales

Îl caut pe tata.

Îl caut în adâncul inimii mele, în întrebările la care nu am primit niciodată răspuns. 

Îl caut în gândurile care apar atunci când văd alți copii lângă tații lor.

Dar adevărul este că nu-l cunosc. 

Nu știu cine este și nu știu cum ar fi fost viața mea dacă el era lângă mine.

Au fost momente în care am simțit un gol și am încercat să înțeleg de ce.

Cu timpul am descoperit că nu sunt singur.

Am un Tată mai mare decât orice lipsă: Dumnezeu.

El îmi alină sufletul când doare. 

Îmi este alături în zilele bune și în zilele grele. 

Îmi călăuzește pașii atunci când nu știu încotro să merg și îmi dă pace atunci când în mine este neliniște.

Poate că nu l-am găsit pe tata pe care îl caut, 

dar l-am găsit pe Dumnezeu.

Știu că El nu mă va părăsi niciodată.

El rămâne lângă mine, mă ridică atunci când cad și mă conduce înainte, cu iubire, pe drumul pe care l-a pregătit pentru mine.

04.06.2026

Andrei GUȚU

Neînfricat m-aș duce în luptă

Deși viața-i așa scurtă...

Acolo-n câmp îmi văd dușmanul

Și știu de ce-s chemat să lupt.

Dar cum să lupt cu putregaiul

Cu nedreptatea cum să lupt?

O ceată de huligani 

Au destabilizat o țară.

A terminat un popor

O, sărman popor român ...

Cu cine ne luprăm acum?

Soartă grea și mult venin.

Constatarea

că

oamenii când se aranjează

pe peron

la metrou

e aiurea, rău.

Într-o lume ideală,

oamenii

s-ar așeza la capetele de ieșire

ale stației de

metrou.

Dar nu e așa-

Seara a venit,

lumina străzii se

strecoară

doar clipa asta mă

învață

să trăiesc,

pace să regăsesc.

Pe stradă,

oameni

mulți,

trecuți,

depășiți

de tot ce înseamnă,

căile uitate

ale zilei

aleia

normale.

Eram în statie,

la tramvai,

16 mai exact,

urma să ajung la

un event  de fițe

un event

de uitat.

Și lângă mine o

fată

anormal

de reală,

mă întreabă

mai vine 16?

Sigur,

zic, e abia

10.

S-a liniștit,

s-a uitat

la mine

și mi-a zis

nu vreți să aflați

ce va fi

mâine,

înaintea altora?

Și cum eram

așa,

cum să zic-

în așa fel,

am  zis

de ce nu?

Râdea,

râdea așteptând pe 16

și mi-a dat un număr

de telefon

cu 0725 înainte.

Am ajuns la locație

a treia seară

o casă

veche

iedera multă,

întuneric mult,

acolo înăuntru.

Și sun la sonerie

a sunat ca și clopotul

unei biserici

acolo în cartier,

la miezul nopții,

a nopții.

Am așteptat un pic,

s-a auzit dinăuntru

un șuierat,

un fel de viscol,

demult uitat.

Un deget s-a strecurat

prin yală,

o unghie vișinie

a apărut

și ușa s-a deschis

pe dinafară.

În fața mea

un chip

de femeie

în vârstă,

mărgele la gât,

dar fară

trup.

Capul îi stătea

pe un platou

două pahare

pline cu ceva lichid

vișiniu

păreau cerceii

la urechi.

Mi-a deschis ușa,

larg.

Să intru,

să nu mă

descalț,

să uit tot ce știam

înainte

și să închid ușa

pe dinăuntru.

M-am uitat la ea

cum pleca din fața

ușii,

capul acela pe platou

lăsă în urmă

bănuți de aur

la fiecare pas,

la fiecare mișcare.

Și am intrat,

am ajuns într-o

cameră,

lumânări,

ceas,

tablouri,

miros de cafea

proaspăt prăjită.

O masă rotundă și ea

deasupra unui scaun,

bănuți de aur

o înconjurau,

ea plutea.

Ce vrei?

Doar să stiu, spuse ursitoarea

că să-ți zic,

ce vă fi mâine.

Se uita la mine,

ochii îi erau violeți,

părul negru ca de

sârma

degetele,

încovoiate

vocea

descentrată,

din păr îi ieșeau

gândaci,

păianjeni și ochii -

violeți

lașau

mai mulți ochi,

aruncați pe

masă.

Ceasul din spatele ei

bate,

se  intoarece spre el,

îi văd ochii din ceafă

și gura

spunând ceva

ininteligibil -

râdea.

Se întoarse spre mine,

așa cum

pământul se întoarce

împotriva soarelui

în fiecare an.

A împrăștiat

multe cărți

în fața mea

și –

vei avea o viață

minunată deși

e tristă acum,

e tristă

ca și tristețea

unui corb,

în fata unei

stânci

goale.

Dar, curând,

vei întâlni zeița ta,

demonul tău,

ieșind din marea neagră

ca un ceai negru

turcesc.

Și va ieși din mare,

cu brațele deschise

și părul

strâns

cum erau sopranele

pe vremuri.

Te va lua de pe nisip,

și te va duce,

acolo unde știe ea,

în palatul ei,

cu slujitori,

cu slujitoare,

și cu scaune,

multe.

Și vei fi cu ea

o vei asculta în fiecare

seară

cântându-ți

toate poemele,

lumii,

toate istoriile

continentelor,

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

În fiecare dimineată

iți va oferi

micul dejun

pe care nu-l vei uita

niciodată:

parizer,

chifle unse

cu mustar,

ceapă verde

și ceai turcesc,

negru.

Apoi, veți avea copii,

și ei vor pleca

la un moment dat,

înapoi în marea neagră

ca un ceai turcesc,

negru.

Dar tu vei îmbătrâni

și vei muri,

fără să-ți fi dat seama

că de fapt,

vei muri înainte

ca ea să se fi

născut.

În cameră

ceasul nu mai bate

într-un tablou

de pe perete,

personajele

încep să se miște,

fară să știe

de ce.

Ea în fața mea,

miroasea

a smoală,

chipul galben,

dinții negrii,

pielea

ca de hârtie.

Și un sentiment de

neliniște,

mă cuprinde.

Să plec,

să ies,

să fug de aici.

Scot o hârtie,

de 100 de lei

i-o dau,

se uită la ea și întinde

degetul negru,

cu unghia vineție

zgârie hârtia,

scoate zerourile

și le aruncă pe

masă.

Ochii de pe masă,

orice rău aș fi făcut înainte,

i-aș fi lăsat pe masă,

dar nu acele zerouri,

care s-au lipit imediat,

de ochii

ei-

parcă purta

ochelari.

Îmi spune,

nu,

ia banii ăștia-

să fii pe nisip

în următoarea noapte

când voi

ieși cu brațele

deschise

din  marea

ca un ceai turcesc,

negru.

Și cumpără-mi

un castel,

cu slujitori

și slujitoare,

să fie scaune multe.

Și eu în schimb,

te voi trezi,

în fiecare dimineața cu

viața ca pe un

cântec

cu final nedefinit.

Vom avea în fiecare

dimineață,

chifle proaspete,

parizer,

mult mustar și

ceapă verde.

Într-o lume ideală,

eu nu aș fi murit,

înainte ca tu să te fi

născut.