Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

    Copacii descărnaţi de frunze,
    crucificaţi pe cer, 
    fac parte din decorul
    acestei triste tragedii...
    în care fiecare-şi joacă 
    cu mult prea bine rolul.
    Timid şi mistic cerul,
    -i-nvăluie cu totul,
    înduioşat părinte, 
    de triştii lui copii...
    
    Aripi le-ar da, să zboare
    crescând spre sânul său, 
    dar nu-i stă în putere
    căci, viaţa lui e-un chin...

Pătrund cu oarecare teamă și emoție în suflet, în semi-întunericul răcoros al bisericii. Ecoul pașilor mei mă însoțește pelerin, iar lumina difuză îmi este umbră — prelungire a propriei mele ființe... Tac. Pentru că, dacă aș rosti chiar și cea mai mică șoaptă, mi s-ar părea o impietate, un păcat — ar fi ca și cum aș deranja cumva tăcerea așternută de secole. Nu se aude nici măcar vreo adiere de cânt religios.

Și undeva, înlăuntrul meu, simt cum înmugurește un sentiment de liniște și pace. Atmosfera nu este una apăsătoare, dimpotrivă. Simt pace, iar sufletul îmi este ușor ca un zmeu de hârtie, gata-gata să se ridice și mai mult în văzduh, scăpat de sfoara care-l ține...

Lumina capătă nuanțe stranii, lucirile marmurei parcă au prins viață, iar trupul imens al bisericii îmi seamănă acum cu trupul unei balene uriașe, care m-a înghițit cu totul... Chiar și sub această impresie copleșitoare nu simt teamă, ci mai degrabă siguranță… Și îmi stăpânesc cu greu imboldul de a atinge pereții reci — gestul orbului care își pipăie cu mâinile drumul, rămâne frânt în aer…

Pășesc mai departe, îmbătat de frumusețea locului. Cu-adevărat, ceva sublim se simte în atmosferă, cumva palpabil prin însăși bogăția ornamentelor, săpate în marmură, porfir și lapis-lazuli. Calc cu oarecare teamă pe mozaicul marmorat, ca și cum n-aș vrea să tulbur râurile încremenite de veacuri în piatră. Aproape că simt cum iedera mozaicului prinde viață și mi se înfășoară pe picioare, și am senzația că voi cădea secerat, incapabil să mai fac vreo mișcare...

Mă târăsc, literalmente, mânat de dorința ascunsă de a pătrunde cât mai adânc în inima bisericii și a-i descoperi secretele... Ceva din interiorul meu mă îndeamnă să pun iar un pas înaintea celuilalt și pășesc, mânat de o curiozitate nestăvilită... știind că truda de a „săpa” după secrete îmi va fi pe deplin răsplătită...

Deodată, lumina devine difuză și cenușie, dându-mi impresia că mă aflu pe un alt tărâm, îndepărtat de cotidian și de tumultul acestuia. Inima-mi pare să sară din închisoarea coastelor, tâmplele-mi zvâcnesc, iar fiecare fibră a corpului meu, trăiește anticiparea...

Răcoarea îmi străbate ființa ca un curent ce se propagă prin tot trupul și îmi dau seama că sunt aproape. Da. Am ajuns. Iată. În fața mea se desfășoară o scenă atemporală, care, prin sentimentul acut de tristețe transmis privitorului, relevă, de fapt, tragedia umană în toată plenitudinea ei.

Încerc un val de emoții pe care îmi este greu să-l descriu în cuvinte: tristețe, durere fără seamăn, prăbușire interioară, resemnare, calm, liniște, seninătate, divin... Este durerea încercată de o mamă care își strânge la piept trupul neînsuflețit al fiului său. O durere care nu poate fi descrisă în cuvinte... și nici măcar simțită cu adevărat...

Privirea golită de lacrimi a mamei ce cade peste trupul neînsuflețit trece dincolo de acesta, privind parcă spre un viitor incert, care nu mai există. Timpul s-a oprit în loc, iar secundele stau gata să dea năvală, stăvilite în privirea stinsă a mamei — incapabilă de a mai vărsa vreo lacrimă.

Nu sunt lacrimi. Sau, mai bine zis, nu mai sunt lacrimi, căci acestea s-au secat, prăbușindu-se odată cu sufletul frânt al mamei, de clipa supremă a trecerii către neant a fiului său. Și totuși, simt forța, promisiunea lăuntrică de a continua, puterea de a transcende momentul, garanția că secundele atemporale vor curge, cumva, din nou, în drumul lor către infinit.

Trupul inert, fără viață, are o lumină lăuntrică, ciudată, ca și cum n-ar sta prăbușit în brațele mamei, ca și cum ar levita, ca și cum ar mai sta o clipă, un moment, înainte de a-și găsi drumul către văzduh... Totuși, sentimentul conectării este unul puternic — încă se mai simte legătura dintre mamă și fiu, care n-a putut fi distrusă de momentul părăsirii trupului de către suflet... Este ca și cum cei doi comunică dincolo de moarte, ignorând moartea...

Fundalul ruginiu îmi sugerează o rană încă deschisă, o rană înecată în sânge, o rană în interiorul căreia se desfășoară în tăcere această scenă, o rană de lumină ce emite, cumva, optimism — garanția faptului ce trebuia oricum împlinit...

Există durere, dar o durere blândă, duioasă — o durere care nu mai are cum să degenereze în răzvrătire, în ură; o durere din care se naște iubirea... O durere care îți învăluie inima într-un sentiment de acceptare deplină, necondiționată...

Undeva, în spate, lucirile unei cruci din marmură luminează discret, ca și cum n-ar vrea să tulbure întreaga scenă. Întreg ansamblul sugerează și generează un sentiment de respect profund față de această durere — un sentiment de evlavie, de smerenie, de cucernicie, izvorând miraculos sub privirile mute de admirație ale privitorului.

N-ai cum să nu te-nchini. Pentru că, odată ce ai văzut această scenă, odată ce ți-ai simțit răsuflarea tăiată de această tăcere divină, simți cum genunchii ți se prăbușesc neputincioși, starea de umilință fiind una firească.

De oriunde ai privi, indiferent de unghiul ales, te frapează grandoarea scenei și parcă simți atingerea divină a aripilor de îngeri... Chiar dacă nu-i vezi, știi cumva că îngerii sunt acolo... supraveghind totul cu grație, discret...

La un moment dat, liniștea copleșește și simți nevoia de lumină brută, care să taie acest semi-întuneric devenit brusc atotcuprinzător. Pelerinul se poate retrage în liniște, la fel cum a venit, pios și cu sufletul mai înălțat de splendoarea ansamblului...

O ultimă privire va întipări pentru totdeauna, pe colțul ochiului meu, o frântură dintr-o durere devenită universală... Ajuns către lumină, îmi dau seama că timpul a trecut cu repeziciune și mă simt asaltat de un șuvoi năvalnic de întrebări lăuntrice: poate fi surprins divinul în marmura șlefuită? Cum se poate ca jocul dintre umbre și lumini să creeze o atmosferă sacră? Cum poate fi descrisă o asemenea durere în tăișurile blânde ale marmurei?

Mă întorc către ușa bisericii cu sufletul ușurat: cu-adevărat, această experiență epifanică îmi va marca pentru totdeauna sufletul. Și mai remarc cu uimire că artistul și-a atins, încă o dată, scopul cu mine: mă simt cumva și mai religios decât înainte de a intra în această biserică. Același sentiment a fost, probabil, încercat și de miile, poate sutele de mii de pelerini care s-au perindat prin această biserică de-a lungul veacurilor. Și ce mi se pare cel mai extraordinar este faptul că această „convertire” a sufletului către religios se face cu blândețe — acceptarea divinității fiind una totală, fără echivoc.

Pietà.

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…

Sunt singur şi atât de trist...      
Nu dorm aproape niciodată.      
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,      
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...      
  
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...  
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...      
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,      
Ca cel de dăruire-ntreagă...      
      
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...      
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,      
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!      

Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,      
Să ard, ca rugul pentru Tine...      
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,      
Să mă renasc în calm de mare...

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Nu te iau că ești mic și te cheamă polonic!

... îmi răsună în minte, obsesiv, un ecou atât de îndepărtat al adolescenței mele, încât îl aud și "văd" iarăși un grup de țânci ce țopăie pe iarba grasă din apropierea blocului în care locuiam, în timp ce eu stăteam tolănit pe spate cu mâinile împreunate sub ceafă și priveam cu ochii larg deschiși pasărea minusculă de metal ce scânteia ca diamantul pe albastrul cerului și ronțăiam un fir de trifoi...

Erau vremuri atât de simple pentru copii, din moment ce chiar și o pasăre argintată, strălucind în soare, reușea să-i facă să dănțuiască și să-i cânte zborul, sus, deasupra norilor, răspunzând la chemarea ei neîncetată, iar eu mă întrebam: oare când voi fi mare, voi zbura vreodată cu un avion?

Am crescut mare și, da, am început să zbor: la început timid, dar mai apoi, cu fiecare zbor, tot mai încrezător, tot mai departe. Și, Doamne!, câte locuri frumoase și câți oameni am văzut și cunoscut! Am vizitat muzee, m-am închinat în biserici și catedrale, m-am urcat în cele mai înalte turnuri și clădiri, căutând mereu ceva, nici eu nu știu ce, doar hrănindu-mi sufletul însetat de aventură, dându-i copilului din mine ceea ce i-am promis cândva.

Fiindcă țin minte că atunci am închis ochii și m-am văzut peste ani la Roma, la Vatican, la Colosseum și Forumul Roman, la Milano la Cina Cea de Taină, la Veneția, la Florența în umbra lui David, la Napoli mâncând pizza și bând limoncello, la Viena, căutând urmele imperiului austro-ungar, la Paris, la Louvre și Versailles, în Spania însorită, la Barcelona, unde am urcat în cel mai înalt turn al Sagradei, la Toledo, Sevilla sau Valencia, la Atena sau Corfu, la Cadiz unde am făcut pentru prima dată baie în Atlantic, sau ascultând muzica fado în cel mai vechi bar din Lisabona.

Acest dor de ducă l-am ținut în fiecare an, așteptând cu stoicism momentul plecării într-o nouă aventură, din care am strâns cu migală noi amintiri pentru mai târziu, fotografiind și filmând tot ceea ce vedeam, păstrând cu sfințenie memoria locurilor și a oamenilor întâlniți, fiindcă numai acestea mi-au îmbogățit și înălțat spiritul, dându-mi forță până la următoarea călătorie...

Și mai cred, că pasiunea pentru călătorii, mi-a fost insuflată de un vecin, care pe-atunci trăia singur, nu era căsătorit și n-avea copii, dar obișnuia să ne povestească despre toate locurile pe care le văzuse, întrucât meseria lui în acele vremuri era să călătorească și să învețe cât mai multe din zona tehnicului, realizând astfel un fel de transfer de know-how.

Nu mai știu numele lui, dar îmi aduc aminte de colecția lui impresionantă de vederi, fiindcă avea un obicei, să cumpere câte o carte poștală din fiecare oraș vizitat, hărți, albume despre cultură și arhitectură, fiind pasionat de artă, setea lui fiind una diferită de cea a oamenilor obișnuiți: să vadă și să cunoască cât mai multe țări, oameni și locuri...

Și odată, am remarcat, într-unul din albumele lui, două vederi care aveau duplicate, iar el, amuzat de spiritul meu de observație, mi le-a dăruit împreună cu o condiție:

-Când ai să fii om mare, să umbli ca și mine și să afli că toate pe câte vi le-am povestit nu-s minciuni, ci chiar le-am trăit și văzut...

Am prețuit și păstrat toată viața acele două vederi nescrise, le am și acum. Și chiar am fost în acele locuri și le-am văzut, trăind ca și el, cu aceeași sete neostoită, având același dor de ducă, cu fiecare aventură, adunând la rândul meu un munte de cărți poștale, respectând clauza lui de salvgardare.

Și poate că, de fapt, clauza lui nu era altceva decât un legământ făcut cu mine însumi: să nu încetez niciodată să visez, și  să completez de fiecare dată ecoul adolescenței mele:

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!
-Tu, când ai să crești om mare, am să zbor cu tine-n zare! Printre nori și peste mări, peste munți din alte țări!

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

    O, Ammon, soare pe pământ,
    Eşti zeul ce voiesc să-l cânt,
    Crează-mi umbra pe nisip fierbinte,
    Pe trupul sfânt al templelor-cuvinte!
    
    O, Amon-Ra, al zeilor conducător,
    Eşti tatăl meu, precum eşti tatăl lor,
    Eşti zeul mai presus de orice odă-ntreagă,
    Pe care timpul n-are cum s-o şteargă!
    
    O, Anubis, zeu al sfântului ţinut,
    Prinde-n palma ta, ca-n aşternut,
    Firicel de spirit, umil şi supus,
    Spre drumul vieţii, către roşu apus!
    
    O, tu Apis, zeul-taur, eşti fecund,
    În răsuflarea ta eu vreau să mă scufund,
    Să cresc în umbră de altar deosebit,
    Urmaşii tăi de drept, cu cornul ascuţit!

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

Viata începe-n clipa ta,
Rudele striga ca si popoare din hotare.
Dar cine-ar vrea sa se nasca in era asta,
Când și viața-si joaca propriile-i catare?

Zilele de naștere-s nule,
Vin, vin și îți lasă doar ganduri inutile.
Ele există doar să-ți reamintească-n tăcere
De o existență plină de clipe, dar goala de putere.

Viața trebuie iubită,
Dar ce sens are dacă tu nu te prețuiești?
Moartea oricum nu poate fi ocolită,
Și toți în același pământ sfârșești.

Viata trebuie pretuita,

Dar ce sens are cand tu nu te pretuiesti pe tine insuti?

Moartea oricum nu poate fi ocolita,

Si oricum, tot acolo ajungem.

În nopțile amare,
Când somnul ieftin vrei să-ți vinzi,
Unor aștri mai timizi,
Tinzi...
Cu privirea să-i cuprinzi.

Și un strop de poleială
Se presară intr-o doară
Între pleoape biciuite
De-ale timpului cuțite...

Și asculți încet neantul
Cum se scurge-n timp, gigantul,
Cu ecouri intr-un ceas
Timpul curge, eu sunt treaz.

Nu dormisem niciodată,
Am vegheat intr-un ungher,
Intr-un pol unde e ger,
Unde patul mi-i zăpadă.

Globul meu de aur veșnic

Mă privește ca un sfeșnic

Are rost ca din pridvor
Să-i întorc acest favor?

El cunoaște,
Adevărurile toate,
În comori adânc-'gropate
Și cu stările ce-un suflet simte,
Mintea nu poate cuprinde.

Lună, dragă, ce e viața?
Unde duce oare totul
Căci în toate e-un zadar,
Toate-ncep c-un "așadar"...

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine