SFATURI PENTRU VISAT

    O, cărare plină de spirit, 
    spinul tău n-a tăiat 
    talpa mea,
    Obrazul n-am întors...
    - orice palmă lasă urme 
    care adâncesc şi mai mult, 
    golul din suflet... 
    
    De sus privirea n-am lăsat, 
    spre dârele-ncrustate-n nisipul
    deşertăciunii...
    Căci totul e-n van,
    nimic nu rezistă,
    poate doar piramidele,
    pe care, în disperare după neant,
    mi-am săpat numele...

În odaie se lăsase o răcoare nefirească de mausoleu... Am închis cartea, nu înainte de a îndoi colțul paginii citite, am stins lumina de pe noptieră și m-am vârât între așternuturile râncede și neprietenoase... Era o seară liniștită, târzie de mai... Afară vântul agita brazii șuierând printre crengile lor, zgomot care avu neașteptatul dar de a mă liniști de toată agitația de peste zi...

Absent, priveam umbrele de afară proiectate pe tavanul odăii mele, gândindu-mă la ale mele... câte sunt, câte s-au adunat... Și erau câteva. Destule... Apoi, gândurile începură să roiască aiurea, dezordonat, într-un vârtej multicolor, greu de deslușit... Oboseala zilei mă ajungea în sfârșit din urmă: am adormit...

... se făcea că pășeam cu curaj, pe dalele sparte în marmură ale unui drum înclinat, sinuos, care urcă dealul către templele solare... Acolo, în bătaia vântului, șase fecioare mai țin încă pe creștet friza unui antic templu: Erehteion și cariatidele lui credincioase, cu ochii pierduți în neant, nemișcate în eternitatea lor de două milenii și jumătate...

Acropole. Măreț. Impozant. Partenonul își aruncă umbrele înșelătoare ale coloanelor sale, nepăsător privirii mele cercetătoare... Secolele au trecut peste el fără să-l înfrângă. De macaraua mare și galbenă stă atârnat în funii groase un imens bloc de marmură, care așteaptă adormit să-și regăsească locul. Templul încă se reconstruiește. Perpetuu...

Cicadele își cântă delirul după-amiezii în soarele necruțător al Greciei, iar noi urcăm stâncile Areopagului, acolo unde Ares și-a primit osânda, iar Sfântul Pavel și-a rostit credința. Atena se prăbușește sub picioarele noastre îmbrăcându-se în azurul depărtat al Mediteranei... Doar vântul aprig ne clatină credința...

Coborâm, striviți de greutatea istoriei, până la Herodeon, unde ne risipim ecoul până la templul întreg al lui Hefaistos, însă nu zăbovim prea mult în umbra-i răcoroasă, pentru că democrația ne cheamă să o descoperim pe culoarele Agorei, acolo unde încă se mai aud vocile Ecclesiei...

Cu ochii burați de lacrimi, privesc cu uimire mută prin geamul gros al vitrinei, pietrele psephoi, care au rezistat trecerii timpului: istoria nu le-a pierdut, păstrându-le mărturii ale libertății votului majoritar până în zilele noastre. Cu toată forța lor, pietrele n-au putut opri osânda lui Socrate... Uneori, chiar și libertatea votează împotriva înțelepciunii.

Dar înțelepciunea șoptită de Socrate pe treptele Agorei încă mai dăinuie, strecurată prin scrisul discipolilor săi, întrucât Socrate a grăit, fără a mai avea timp să scrie... Ce păcat, mă gândesc, că vocea lui a trebuit să ajungă până la noi trecută prin mintea altora...

Da... Am ajuns să calc pe urmele pașilor săi, întrucât am iubit întotdeauna adevărul! Iar această dorință pe care mi-am împlinit-o la anii maturității - aceea de a-i călca pe urme - a izvorât dintr-o imagine a filozofului, imagine pe care am primit-o de la o colegă de școală generală, sub forma unui semn de carte.

Am purtat acel semn de carte cu mine, mulți ani, până astăzi. L-am prețuit ca pe o promisiune pe care mi-am făcut-o atunci și de fiecare dată când îl priveam, închideam ochii și mă proiectam ca om matur, pe dealurile Areopagului, să-mi regăsesc ecoul pașilor în cuvintele marelui filozof...

Aud ca prin somn, târziu, în noapte, cum șuieră obosit un marfar... ce poartă cu el amintirea unui moment care avea, mai târziu, să se împlinească în faptă. Socrate și-a grăit adevărul: știu că nu știu nimic.

    După mult prea multă vreme,
    Sufletul în mine-mi geme:
    Mi-am primit nota de plată,
    Pentru c-am murit odată.
    
    Și-am murit de-atâtea ori.
    Am murit din seară-n zori,
    Fiindcă din strămoși s-a zis:
    "Moartea-i somnul fără vis".
    
    Și-am să mor iarăși puțin,
    Somnul ăsta să-l termin,
    Am să mor, ca să înviu,
    Fiindcă altceva nu știu.
    
    Știu să mor în foc de pene,
    Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
    Din nou, pur, știu să renasc,
    Precum mugurul pe vreasc...

Nici mai mult, nici mai puțin,
Înspre tine-acuma vin,
Cu o rugăminte mică:
Dă-mi din timpul tău o clipă...

Un crâmpei dintr-o privire,
Ca să duc spre împlinire,
Ce, cândva, ți-am tot promis:
Să te port cu mine-n vis...

Prin urmare nu mai sta,
Dă-mi pe buze șoapta ta,
Și din umbra ta, un pas:
Un ecou tăcut să-ți las...

Căci mă aflu fără vină,
Cu aripile-n lumină,
Cu haloul strâmb pe creștet:
Excelsior pe cerul veșted...

Și mă vei găsi în cale,
Pe țărmul inimii tale,
Risipindu-mă nevrednic,
În apus de soare veșnic...

    Lasă-mă să dorm o sută de ani,
    pe ţărmul inimii tale... 
    şi nu mă trezi. Lasă-mă acolo, 
    închis în mine ca-ntr-o scoică,
    fericit, ca un râs de copil,
    strălucind ca o perlă albastră.
    
    Şi dacă marea mă va smulge,
    cu valul ei trufaş de lângă tine, 
    nu mă lăsa. Ci leagă-mă la piept,
    cu lanţuri verzi de alge şi gratii de coral, 
    şi azvârle-mă-n adâncul mării tale, 
    în pace, întuneric plin şi calm.

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

Un dor nebun de tine,

Ce nu-l pot potoli.

Nu mai semăn demult cu mine,

Nu mă pot stăpâni.

Îmi este-atât de dor,

De prima clipă-n care

Ne-ai redat acel fior,

Ce n-are asemănare.

Poate i-o coincidență,

Că te-am văzut atunci

Sau poate-o aparență..

A ochilor tăi reci.

Acei ochi făr' de pereche,

Ce-i văd numai în vis!

Ca-n arta cea străveche,

Cu-acei ochi, tu m-ai învins.

Și iarăși mi-e dor,

Fără să te știu.

Și mă trece un fior,

Chiar de-am sufletul pustiu..

Adie un parfum de noiembrie și vin

Parfum ce ocoleste-al meu pahar.

Privesc pe geam poate revii...

Dar nu....mi-e așteptarea în zadar.

Gândurile îmi zboară spre trecut

Abia ce sufletul îmi liniștisem

Și toate tainele au renăscut

Și-au început să împletească vise.

Din doru-mi ce îl port de-un an,

larași se nasc versuri spre infinit.

E-atâta foșnet pe străzi de lume

Doar tu ești pe-o hartie de citit.

Atât de-adânc te port în suflet

Și-atât de mult te simt în sinea mea,

Că mă cuprinde-un simț de teamă

Că niciodată din el .. nu vei pleca.

Mi te ascund printre cuvinte dulci

Și te strecor în pagini ce te invocă,

Cu fiecare rând tot mai aproape-mi ești

Și-n suflet iarăși simțurile se revoltă...

Noaptea a trecut pe furiș,

Și razele de soare strălucesc.

Iar păsările vesel în luminiș,

Ciripesc și viața o îndulcesc.

Aș putea gândi la o scrisoare,

Dar mi-e frică de răspuns.

Ca-l meu dor să îl măsoare,

Iar s-ar pierde în nepătruns.

Oare în sufletu-mi s-a strecurat

Simbolul clipei de emoționare,

Subconștientul meu s-a bucurat

Și s-a înclinat spre înduioșare?

Dar soarele se-ascunde la apus,

Și o priveliște ca a unui vârstnic

La care luna sus pe cer s-a interpus

Gândului meu unic și năstrușnic.

Născut să te iubesc,  

Sortit să nu te pot privi,  

Blestemat să-ți fiu străin în cale,  

Chinuit, doar în vise a te mai ști...

Predestinat să te ador,  

Canonit mana sa nu ti-o ating,  

Purtat de doruri în zbor,  

Rătăcind în praf divin.

Răpus de dorință,  

Strivit de un destin hain,  

Chinuit de-a ta absență,  

Căutându-te în cerul senin.

Furat de-al tău parfum

Si dus departe vazduh de lumi,  

Pierit în visul unui drum,  

Doar ecoul dorului rămâi.

Nebun după tine,  

Norocos că te-am întâlnit,  

Pierdut în pustie,  

Un suflet captiv, ce doar te a iubit.

Mă plouă, sunt ud, dar sper

Să vii așa cum ne-am vorbit,

Te-aștept în mână cu biletul

Unde ai scris..Adio..s-a sfârșit. 

Cum pot să cred în scrisul tău

Și în cuvintele, greu de-nțeles,

Când mai acum..o săptămână

Ne sărutam, fiind...al tău ales. 

Da, cunosc ce tu mi-ai reproșat

Dar am crezut că este-o glumă,

Și chiar aminte îmi aduc, c-ai zis

Că tot ce fac și tu auzi se-adună. 

Nu știu ce am făcut de am greșit

Și, nici ce la ureche... ți-a ajuns,

Așa că bine-ar fi să ne-ntâlnim

Să mă întrebi și să obții răspuns. 

Ieri te-am sunat și-am stabilit

Că azi să ne vedem, să discutăm,

Dar văd că timpu-i dus în noapte

Geaba mai sper că azi ne sărutăm. 

Privesc cum vântul poartă norul

Și nu mai cade stropul binecuvântat,

Așa că-mi strâng umbrela și pornesc

Spre casă, singur, trist și...resemnat!

În astă seară, iubito, tăcerea are glas de rană,

Și stelele clipesc a dor, ca lacrimi de argint,

Iar inima-mi, un vechi ostrov pierdut în marea-ți vrană,

Te caută prin valul surd al timpului fierbinț'.

Tu ești lumina care-n vis pe gene mi se frânge,

Un glas de clopot dus de vânt prin veacuri de apus,

Și-n fiecare clipă ce-n uitare se prelinge,

Te regăsesc, pierdută-n noi, și totuși de neatins.

În astă seară, iubito, când lumea pare-o umbră rece,

Eu te cuprind în gândul meu ca-ntr-un străvechi altar,

Și chiar de vremea ne desparte și totul va trece,

Rămâi în mine ca un dor ce nu mai are hotar.