VREMELNICĂ-I IUBIREA MEA...

    Celui care singur îşi atârnă 
    Sufletul în cui de noapte,
    Obosit în viaţa ternă 
    Tăvălită-n praf de şoapte...
    
    Îi închin pahar de vorbă 
    Spre deşartă pomenire 
    A cuvintelor cohortă 
    Înşirate-n tiv subţire...
    
    Tâmpla de ţi-o pui pe perini 
    Cu miros de măr sălbatec,
    Treaz să fii în gând cu nimeni 
    Şi-n fuior de vis văratec...
    
    Umbră dulce şi amară 
    A iluziilor moarte 
    Trist, ecoul te-nconjoară 
    Precum ruga dintr-o carte...

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

Uite, acum stau și privesc înapoi la cele ce s-au trecut. Nu cu regret, ci cu acea nostalgie care apare când timpul nu mai cere socoteală, ci doar trece. Iar în trecerea lui, n-a iertat pe nimeni. Nu m-a iertat nici pe mine...

Anul este pe sfârșite și este momentul să trag linie și să-i socotesc, plusurile și minusurile. Au fost multe de ambele părți, dar neîndurătoarea balanță parcă tot înspre minusuri atârnă...

A fost un an greu, care a lăsat riduri mai adânci decât alții, cu provocări ample atât în plan personal și emoțional, cât și în plan profesional, dar - slavă Domnului! - chiar mă bucur că va trece...

Acum, la final, cu migală, le-am pregătit pe toate. Creuzetul minții mele a fost la fel de flămând ca întotdeauna, gata să topească totul. Din forja aceasta s-au născut cuvinte - turnate apoi în formele gândurilor mele.

Un iureș, constant, întrerupt doar de somn, năvalnic, greu de stăpânit, un torent care șterge totul în cale, dar care îmi confirmă un singur lucru: trăiesc. 

Și da. Sunt împăcat cu mine însumi. Vocea mea m-a adus aici - în acest loc, la acest moment - înalt, fără frică, cu fruntea spre cer, respirând aerul curat al propriilor mele cuvinte.

Mi-am auzit și ascultat sufletul, care mi-a grăit într-o limbă pe care numai eu o pot înțelege. Am tradus în cuvinte înțelesuri pe care numai eu le-am simțit și trăit, ignorând vocile străine care, poate, și-au propus să mă descurajeze în parcursul meu…

Am realizat astfel că aripile mele au prins contur și că pot zbura, fiindcă blestemații, odată izgoniți, au lăsat în mine spațiul necesar visării.

Și am mai înțeles că penele aripilor mele sunt tocmai cuvintele mele. Cum am putut trăi până acum fără ele nu știu. Dar știu că, odată eliberate, voi continua să le scriu, să le pun în ordinea aripilor mele, căci voi a zbura acolo unde încă nu am ajuns…

Și dacă zborul meu, cuvintele mele, mă vor purta acolo, undeva pe țărmul sufletului tău, primește acest zbor ca pe un dar - născut din durere, din suferință, uneori din prea-plinul ființei mele. Fiindcă, în cuvinte, tocmai pe mine m-am pus, pe mine m-am turnat, literă cu literă, pas cu pas, ecou cu ecou…

Privind înapoi, le-am văzut pe toate prin câte am trecut: furtuni, zbateri, răni și ecouri. Dar am văzut și luminile care au rămas, strălucind în cuvintele mele, în aripile pe care le-am întins și în spațiul pe care l-am creat în mine pentru zbor și pentru visare. Știu că unele flăcări vor mai arde, căci unele cuvinte mai așteaptă să fie rostite… Dar nu mă tem. Pentru că acum pot zbura, iar zborul acesta, înalt către cer sau adânc în genuni, e al meu și nimeni nu mi-l poate interzice.

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

 Minciună e lumea întreagă, iubito,

Cinci continente de ură și amăgiri,

Tu vino cu mine pe insula iubirii,

Creștinii știu că adevărul acolo e!

Milenii pline de sânge și crime,

Comune primitive și antichitate,

Unii întreabă cine-i Dumnezeu,

Iar dacă există, de ce tace,

Ori când vorbește, nu-i auzit deloc..

Morminte,cadavre are istoria toată, 

Violentă e creatia asta blestemată, 

Religii,politici dar și războaie 

Om primitiv, modernitate,

Gasim aici tot ce vrei ,

Dar murind rând pe rând,

În praf se prefac și se macină toate,

Fie de vrei sau nu vrei!

Tu vino iubito vino cu mine,

Hristos stie ce spune 

Când ne strigă pe nume,

Pe mine pe tine și lumea întreagă, 

Există insula iubirii,există dreptate 

Creștinii sunt singurii care știu unde e!

(13 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Silueta blândă a vieții

Se-apleacă asupra sufletului,

Așa cum roua dimineții

Aduce împrospătarea aerului.

Speranța zorilor vieții însorite

Ce îți așterne tiptil în suflet,

Miresmele dulci și întinerite

Ale dorinței pornite din cuget.

Să nu-nvinuiești iar destinul

Că de-abia azi după atâta chin,

Poți iarăși să privești seninul

Și să nu te simți privită ca manechin.

Dar nu ursita-ți poartă vina,

Că n-ai văzut nici flori, nici stele,

Ci în principiile tale-i rădăcina

Căci ai omis să mai urci crestele.

Așa e viața, ce să faci,

Eu nu știu ce e cu mine.

Eu aș face ce-ți place,

Dar n-am nici amintire.

Cum te iubeam, te îmbrățișam,

Dar ce-o să fie mai departe?

Eu pe tine te visam,

Dar noi avem diferite soarte.

Iubirea mea, tu ai fost,

Dar ce oare s-a întâmplat?

Că tu ai gândit atât de prost,

Și tu pe mine m-ai lăsat.

Eu nu ți-am vrut nimic rău,

Dar tu așa ai decis.

Am vrut o lecție să-ți dau,

Dar asta e doar în vis.

Eu nu vreau nimănui rău,

Eu vreau doar bine să trăiesc,

Să cred în Dumnezeu,

Și o fată să găsesc.

Să iubesc părinții mei,

Asta-i viața care-o vreau.

Așa trec anii grei,

Lângă ei mereu eu stau.

Să trăiți cu Dumnezeu,

Și o să fie totul bine.

Eu așa o viață vreau,

Iar poezia asta — s-o aveți de amintire.

Nu suntem prieteni ,

Acest cuvânt are alt sens pentru mine ,

Dar tu taci , înghiți în sec ,

Nu îți convine.

Nu suntem amici ,

Pentru că ce avem noi e mai intens ,

Mult mai aprig , destul de fin ,

Greu de înțeles .

Nu suntem ,,împreună",

N-am ajuns la acel nivel înalt ,

Încă plutim prin sentimente ,

Prea greu atrași.

Doi străini ce vorbesc ,

Două cunoștințe ce își zâmbesc ,

Persoane ce trăiesc ,

Oameni care se iubesc .

Ocean pătat de gânduri sumbre 

Plimbă valuri, multe umbre 

Să îți spună ce eu, simt 

Din acea vară, nu mai mint. 

Strâng imperii de răbdare 

Au trecut vremuri ușoare 

Praf dramatic peste tot 

Judec simplu, dar nu pot 

Nu răsare ajutorul

Nu găsesc nici autorul 

Povestește amatorul 

Cum e să fii privitorul 

Sfadă ieri, sfadă și azi

Gradient intim, tu scazi 

Porți probleme dupa tine 

Când e greu, mă chemi pe mine 

Ca săracul oropsit 

De avere, el, lipsit 

Împăcat cu greutatea 

El primind doar jumătatea 

Apucăm și noi copilă

Nu se vede prin lentilă

Dar o simt când tu nu ești 

Când tu te împotrivești. 

Îmi cotrobăi prin ambiții

Îmi dezlegi doar inhibiții 

Te iubesc așa cu dinții

Cum iubește el părinții

Hai să strângem ura toată

Să o punem cu dispreț

De atins să nu mai poată 

Într-un colț nu prea isteț

Nu lăsa cerul s-aprobe 

Pierderea iubirii mele 

Fierbe inima în probe 

Șterge-ți iubito, urmele 

Pleacă iar și Vino acasă

Pleacă , Vino, ca în transă

Doar să simt la pieptul meu 

Sufletul gândului tău 

Te iubesc așa cum simt

Veșnicia o presimt 

Te iubesc, copilă dragă 

Rădăcina nu reneagă. 

Scri la fel ca mine

Cu lacrimi din soare si umezi ochi plângând

Picuri de cerneală stau pe foaie amine

Etanol fiert prin vene curgând

Ploaie rece de noiembrie 

Vorbele nu ne-or întrece

Și soarele dacă s-ar arăta

Nimic n-ar rezolva

Lasă liniștea să se așeze

Să mă facă sa plâng iar

Căci mi-am tratat vocile

Erau multe,un miar

Du-te,fugi pe a ta cărare

Croiește-ți drumul tău agale

Nu mi-ai facut nimic greșit

Teoretic,practic,nimic n-a reușit

Și când se v-a opri ploaia

Brumarul să sti ca nu v-a da in gustar

Deoarece stiloul foaia-mi zgâria

Nu-mi plăcea,imi displăcea.

Nu v-a mai fi totul roz;

Pajiște cu bulbi galbeni de pidosnic

V-or fi doar cratere de obuze

După un război dus aproape veșnic

Nu înțeleg ce de nu ai răbdare,

Să citești un itinerar

Punctele pe hartă oare,

Îmi vor arăta suferința pură plină de onoare?

Atât a fost sa fie

Dor meu de tine

Acum e poezie 

Și îmi urlă in destine

Te dor privirile cu noi

Și tot nu vrei inapoi

Ochii tăi ma vindecă

Dar mă și judecă

Te iubesc

Te urăsc si te iubesc

In ochi tăi mai uit atunci cand vorbesc

Adorm și uit ca mai traiesc