Buze arse

E tulbure apa, 

Și vâsla mi-e ruptă, 

Vântul nu suflă, 

Și totu-i o luptă. 

De vin înspre tine, 

Din cer iarăși tună,

Și simt că în mine, 

Se naște-o furtună. 

Valuri înalte, 

De trup mi se sparg, 

Și tâmpla mi-e velă, 

Iar pieptul catarg. 

Odiseea e grea, 

Iubirea mă roade, 

Și inima-i prinsă, 

În ale tale năvoade. 

Adu-mă la mal, 

Și plângi cu ochi viu, 

Ca-n lacrima ta, 

Naufragiu-mi să-l știu. 

Copilul din mine...

Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.

Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.

Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.

Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.

Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.

Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:

„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”

Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:

„Dragul meu,

Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”

Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.

Ne rătăcim pe cărări paralele,

Priviri stinghere se-aprind și se sting,

Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,

Dar inima știe că nu ne desprind.

Trecem ca umbre pe holuri străine,

În valuri de oameni ce-și au propriul destin

Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine

Că masca ne cade când nu mai privim.

Ne ținem departe cu gesturi precise,

Ca doi actori ce-și joacă uitarea,

Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,

Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,

Se zbate un dor vinovat și aprins,

Ne mințim, ne respingem, dar inima știe

Că singuri ne-am dus către propriul declin.

Ne spunem că astfel iubirea se stinge,

Că aceasta se spală cu timp fără glas,

Dar undeva, sub tăcerile reci,

O șoaptă se zbate și cere un ceas.

ABSTRACT (18. 07. 2018)

Tu eşti doar calea, nu iubirea,

iubirea'mi, tu, nu eşti,

ci eşti pedeapsa'mi, izbăvirea,

povestea unei poveşti!...

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…

braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.

unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…