Apophthegms of a Broken Heaven

Nu ți-am scris aseară pentru că aproximativ… de ieri,

În familia mea toți am devenit suporteri,

Microbiști înrăiți, fani de foarte mult timp (de exact o zi).

Am adormit târziu și m-am trezit la fel de târziu.

Și nu am putut să mă adun să îți scriu,

probabil dacă totuși ți-aș fi scris, versurile mele toate,

ar fi rimat cu corner, gol sau penalty.

Dar… fotbalul acesta m-a învățat ceva bizar,

că universul mi-a dăruit un instinct extraordinar,

doar că funcționează în sens invers...

Căci echipa cu care țin mereu e cumva cea învinsă.

Așa că m-am decis ca de azi înainte, să fac un pact,

Să țin cu echipele cu care nu țin de fapt,

Și astfel poate au șanse în plus să câștige.

Și dacă tot am intuiția asta de neatins,

Permite-mi să o testez pe tine…

Intuiția îmi spune că acum…. citești aceste rânduri…

Acum probabil… zâmbești,

Acum te-ai oprit din zâmbit,

Acum… îți spui în gând:

-Ce intuiție! Chiar a nimerit.

(ți-am spus eu)

Dacă aș fi acum acolo lângă tine,

Te-aș lăsa să dormi și te-aș privi în tăcere,

până când aș adormi și aș ajunge în același vis în care ești și tu...

Dar din moment ce nu sunt…

Nu te las să dormi deloc😈

Pentru că îmi provoci prea mult dor.

Nicio îmbrățișare n-ar putea să stingă

Acest dor ce mi-a cuprins lumea toată,

Am nevoie să pot să-ți intru pe sub piele,

Să te cuprind cum n-ai mai fost vreodată.

Să devin una cu suflarea ta,

Să te strâng în brațe din interior,

Ca atunci când mi se face dor,

Să-ți trimit de acolo mici semnale cu care să te enervez,

Să-ți stric pacea  și să nu-ți dau voie să lucrezi,

Pentru că ador să te tachinez,

Și după tot eu să te împac…

Somn ușor… omul meu preferat.

Afară plouă și toamna vorbește prin vânt,

Pe geam, văd copacii din frunze plângând.

Mă uit după tine printre ronduri și alei,

Și tot ce-a rămas e ecoul pașilor grei.

În cameră, umbrele dansează încet,

Iar amintirea-mi se agață de tine discret.

Pe masă zac scrisorile teanc, prăfuite,

Din plicuri urlă cuvinte și foi necitite.

Fereastra tremură ca un glas de chemare,

Toamna-i mai aspră, vântul bate mai tare.

Mâinile-mi caută un loc de tine atins,

Și plouă strident, parcă într-adins.

Conturu-ți apare într-un geam aburit,

Mă simt pentr-o clipă iarăși iubit.

Strâng între palme scrisorile toate,

Cuvintele încep prin mine să-noate.

Sângele urlă și carnea mi-o zvântă,

Ca la un semn buzele-mi cântă.

Ploaia se-oprește, și toamna, și vântul,

Pe geam, văd copacii sărutându-ți mormântul.

Trec umbre reci prin gânduri muribunde,

tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,

iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,

iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.

Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,

în vin,  înec un nume ce m-apasă, 

și te-aș suna, dar teama nu mă lasă, 

și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.

Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,

lumina lor — e stinsă-n mine-acum,

și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,

iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.

C-un gest anost așez în furcă receptorul,

știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.

Iubirea nu-i un vis ce trece,

nici vânt ce uită să mai bată,

e râu ce-n pieptul tău se-apleacă

și sapă-n stânci fără să sece.

E foc ce nu-ntreabă dacă poate,

arzând și palme, și destine,

dar cine-n flăcări nu se zbate

n-a fost iubit pe deplin bine.

Iubirea nu e doar lumină,

e și furtună, și tăcere,

e dor ce mușcă și alină,

e drum ce-și cere înviere.

Căci cine-a fost iubit odată

rămâne veșnic împărțit—

o parte-i stea ce stă de pază,

o parte-i rană ce-a iubit.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfârtec inima,

Să-mi zidesc pleoapele,

Ca ochii să nu te mai vadă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi înăbuş chemarea,

Să-mi mistui dorinţele,

Ca ele să nu te mai simtă.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi sfâşii sufletul,

Să-mi inund săruturile,

Ca ele să nu te mai întâlnească.

Am putea deveni străini…

Dar ar trebui să-mi alung gândurile,

Să-mi schilodesc mângâierile,

Ca ele să nu te mai dezmierde.