Amurgul nu grăbeste nimic...învață sufletul ca si sfarsiturile pot fi blânde

Timpul ne poartă pe toți în tăcere,

Ca umbrele palide ale unui vis,

Ce se destramă-n lumina subtire

A zorilor reci, peste un cer nescris.

Rămân în urmă pasii de fum,

Pe străzi ce n-au nici nume, nici hotar

Suntem drumeti pe-un singur drum,

Spre-un orizont ce piere în zadar.

Nisipul curge-n palmele deschise,

Nu poti să tii ce soarta a decis,

Suntem doar cioburi de oglinzi promise,

Scântei ce cad din ochiul unui vis.

lar când lumina va veni deplină,

Să steargă urma umbrei de pe zid,

Vom fi doar praf, si liniste, si vină,

În ceasul care-ncepe să se-nchidă.

🖋️ Sufletul se scrie în litere.

În emoții, în tăceri, în fragmente de viață....Dar lumea în care ne trezim în fiecare dimineață se mișcă în cifre reci, exacte, inevitabile.

Ne măsurăm zilele în ore, succesul în indicatori, timpul în ani și viața în ecrane.Între aceste două lumi învățăm să trăim.

Provocarea nu este să fugim de numere, ci să nu ne pierdem sufletul în goana după ele. Să nu lăsăm cifrele să ne transforme în roboți, dar nici să nu uităm că, uneori, tocmai ele ne dau aripi.

Cifrele reci devin calde atunci când le dăm un sens. Când le transformăm în punți pentru a duce mai departe ceea ce simțim. Nu deveni o cifră într-o statistică. Fii poezia care dă viață ecuației!...

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

Privim adesea în jur și uităm că suntem făcuți din fragilitate. Pământul acesta, cu toate zbaterile și frumusețile lui, nu durează o veșnicie.

Timpul macină munții, seacă râurile și prăbușește orașele în țărâna din care au fost ridicate. Chiar și stelele își sting, într-o zi, strălucirea de foc.

În fața acestui uriaș mecanism al trecerii, totul pare sortit uitării.Și totuși, adevărata măiestrie nu stă în rezistența materiei, ci în arta lutului din care suntem plăsmuiți.

Deși suntem efemeri ca forma, avem puterea de a modela eternitatea chiar în mijlocul vremelniciei. O privire plină de sens, o îmbrățișare sinceră sau o amintire care refuză să se șteargă sunt dovezi că putem învinge timpul.

Nimic nu durează o veșnicie în materie. Însă ceea ce trăim cu adevărat — iubirea, curajul, sacrificiul și adevărul — reprezintă formele pe care sufletul le imprimă în argila vie a existenței.

Aceste virtuți lasă urme adânci, care trec dincolo de ani.Lutul din care suntem făcuți se va întoarce, în final, în pământ. Dar amprenta pe care o lăsăm nu aparține țărânei. Veșnicia nu este în pământ, ci în felul în care alegem să modelăm viața pe el.

În linistea ce creste între gânduri

M-am regăsit ca pe-un tărâm pierdut

Nu mai caut iubirea printre rânduri

Ci în ecoul propriului trecut

Sunt templul în care-am învătat să tac,

Sunt bratele ce singure se strâng,

Cu tot ce-am fost încep să mă împac,

Și nu mă mai cert atunci când plâng.

Mã oglindesc în ape limpezi, line,

Fără să cer iertare că exist

E-o nuntă-n care mă aleg pe mine,

Chiar dacắ drumul uneori e trist.

Sunt floare, rădăcină și pământ

Un univers întreg sub acest piept,

Și-n fața mea, cu cel mai sfânt cuvânt

Mă-nchin, mă iert si învắt să mă astept.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.

Nu mă pot răzbuna

Ca aș mai inventa

Mii de istorii

Cu prinți și prințese,

Pe valuri adânci 

Peste mii de țărâmuri 

Peste păduri întunecate

Și farmeci ascunse,

Poate aș mai inventa

Dacă aș mai putea 

Mii de istorii

Ce el și cu ea .

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

În chimie, ești oxigenul meu,
Fără tine, n-aș fi eu.

În biologie, ești inima mea,
Bate doar pentru iubirea ta.

În fizică, ești gravitația,
Mă atragi mereu cu fascinația.

În istorie, ești regina mea,
Îți jur iubire pe viața mea.

În geografie, ești universul,
Tu îmi luminezi întreg mersul.

În matematică, ești soluția,
Cu tine găsesc mereu motivația.

În informatică, te declar așa:
print('te iubesc aș vrea')

În muzică, ești melodia,
Care îmi umple toată aria.

În astronomie, ești steaua mea,
Ce luminează noaptea grea.

În pictură, ești culoarea,
Ce-mi înfrumusețează zarea.

Poate-ai iubit, dar n-ai știut

Să dai din tine ce nu doare,

Și eu, cu sufletul prea tăcut,

Ți-am fost doar umbră trecătoare.

În ploaie cugetez răbdător,
Lângă râul curgător,
Căutând în singurătate
Dulcea mea jumătate.

Foșnetul liniștit al frunzelor,
Aduce taina cuvintelor.
În timp ce al stelelor splendoare,
Purtându-mi sentimente arzătoare.

În lumina lunii,
Priviri profunde,
Doar sărutul să-i dea glas
Vocii sale blânde.

În ploaie să navigăm grațios,
Ținându-ne strâns de mâini,
Privind-o atent pe ea
Și zâmbetul său frumos.

Să alergăm stingheri în căutare,
Bucurându-ne de fiecare sărutare.

De ploaie să ne-adăpostim,
În iubire să plutim,
Iar când noi ne liniștim,
Secrete să ne șoptim.

Sufletele noastre se împletesc,
Un cuplu cu adevărat ceresc!

Dar tot singur hoinăresc
Și în minte mâhnesc.

Plouă și-n singurătate-mi,
Eu și mine însumi,
Stau și pătimesc,
Pe ea s-o întâlnesc.

În plină lună,
Noapte bună!

Mă întorc cu gândul la începutul drumului,

La clipa când mă mințeam că nu mă pot îndrăgosti.

Voiam să par de neatins, nonșalantă,

Dar blânda ta privire m-a prins și m-a topit.

Am încercat să rezist, să neg, să fug o vreme,

Dar zâmbetul tău oprea lumea la dans,

Iar vocea inimii îmi șoptea aceleași cuvinte,

Pe care le-am auzit într-un cântec vechi:

„Când îți privesc chipul…” de Bruno Mars.

Știi? Nu-i nevoie să complicam nimic,

Timpul nostru este atât de scurt pentru așa ceva,

Și poate par nebun să aștept, să sper, să visez în neștire,

Dar eu… sunt a ta.

Uită-te în inima mea și o să găsești iubirea mea pentru tine,

Știi? Nu-i nevoie să complicăm nimic,

Uită-te din nou și o să afli….

Ca fără tine-i cumplit!