Cioburi de lumină

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.

Cei care iubesc profund nu oferă doar picături de apă. Ei își varsă întregul ocean peste țărmuri uscate. Își dăruiesc valurile, refluxul și toate mânăstirile de corali ascunse în adâncuri.Iar când țărmul se retrage, oceanul rămâne un deșert de sare.

Rămân peșteri goale pe care nicio maree străină nu le mai poate umple cu adevărat. Dar pământul continuă să se rotească. Într-o zi, privești cicatricile lăsate de furtuni pe stânci. Realizezi că tocmai acele valuri care te-au izbit te-au șlefuit în diamant.

Ai învățat să prețuiești limanul liniștit, apele curate și navigatorii care rămân ancorați lângă tine când nu mai ai faruri aprinse, ci doar naufragiul tău sincer.

Unele epave nu se vor ridica niciodată de pe fundul mării. Anumite ecouri vor bântui mereu prin recifele de gânduri. Însă timpul te învață să transformi adâncurile dureroase într-un refugiu cald, unde poți înota din nou fără teamă de înec.

Când se lasă seara si orasul încetineste, iar luminile se sting rând pe rând, gândurile se întâlnesc ca stelle pierdute care se recunosc de departe si se ating fără să se atingă.

lubirea nu cere luminä, ea'träieste si în umbre, in clipele nescrise într-o îmbrățișare in momentele când  cuvântul nu este rostit. Este acolo în ecoul unei priviri, în adâncul unui sűspin, în legătura invizibilă care transcende distanța și timpul. Poate că aşa înţelegem misterul existenței: nu prin prezenţă, ci prin absentă; nu prin posesie, ci prin comuniune. lar sufletele care se întâlnesc în această liniste stiu că adevărata apropiere nu cere gesturi. ci doar să fie simtită, chiar si de departe.

În linistea ce creste între gânduri

M-am regăsit ca pe-un tărâm pierdut

Nu mai caut iubirea printre rânduri

Ci în ecoul propriului trecut

Sunt templul în care-am învătat să tac,

Sunt bratele ce singure se strâng,

Cu tot ce-am fost încep să mă împac,

Și nu mă mai cert atunci când plâng.

Mã oglindesc în ape limpezi, line,

Fără să cer iertare că exist

E-o nuntă-n care mă aleg pe mine,

Chiar dacắ drumul uneori e trist.

Sunt floare, rădăcină și pământ

Un univers întreg sub acest piept,

Și-n fața mea, cu cel mai sfânt cuvânt

Mă-nchin, mă iert si învắt să mă astept.

Amurgul nu grăbeste trecerea. El acceptă. Lasă lumina să se retragă fără împotrivire si ne învață că sfârsitul nu este o'ruptură, ci o forma de continuitate. Nu se pierde nimic, ci se reasază. Culorile nu iî dispar, se adună într-o ordine pe care ochiul nu o mai cere, dar mintea o recunoaste.

Există un timp al plecării care nu cere regret ci luciditate. Acel moment în care înțelegi că a lăsa nu înseamnă a renunta, ci a face loc. Cine poate privi apusul fără dorinta de a-l opri va întâmpina noaptea fără teamă stiind că întunericul nu neagă lumina, ci îi oferă repausul necesar pentru a putea fi din nou.

De prea mult timp aștept,

Orice aș face nu pot să mă iert.

Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,

Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.

Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,

Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.

Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,

N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză 

Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,

Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.

Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală 

Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.

Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,

Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.

Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,

Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.

Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,

Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.

Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,

S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.

Am vrut să adun odată

Cât în brațe să încapă

De pe boltă multe stele

Visele aă-mi țes din ele .

Vis de dor ,de bucurie

Să le țes pe alba-mi ie .

Vreau să-mi uit zilele grele

Zile fără bucurii ...

Amintirii-copilării ...

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

... semn 1

Creatorul mergând îngândurat,

lovi din greșeală

"Cuvântul"...

Big-Bang se auzi deodată.

... semn 2 

La început,

Adam plutea deasupra pământului,

și nu se putea bucura

de minunățiile acestuia.

-Creatorule, creatorule!

-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...

Şi a zis Dumnezeu:

-Să fie 9,80...

Și a fost 9,80.

Iar omul n-a mai putut zbura.

... semn 3

Lumina cădea cu stropi mari ca o  ploaie,

pe pământul arid și în flăcări.

Viața și Moartea...

Și a sfârâit duhul lumii:

-Aleluia, Aleluia!

Și lumina s-a ridicat la ceruri,

Iar focul a intrat în pământ.

Și a fost ziuă...

Și a fost noapte...

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

Cuprins de tăcere,

Am învățat a urla,

Pe buze, cu miere,

Am deprins a tăcea.

Trăind în lumină,

Treptat mă întunec,

Grâu din neghină,

Spre ceruri alunec.

Cuprins de iubire,

Accept orișice,

Orbit în privire,

Nu contează de ce...

Strivit de cuvinte,

Învăț să ascult,

Ce va fi înainte,

Îmi pare demult.

Cuprins de plăceri,

Să sufăr mi-e lesne,

Sleit de puteri,

Murmur pricesne.

Trăind pe pământ,

Învăț ca să zbor,

Privind un mormânt,

Nu uit c-am să mor...