Sfarsit de decembrie
Sfarsit de decembrie, lasă-mă să-ți spun...
Că noul an il sper ceva mai bun
Mi-ai fost furtunā, lacrimă și suferinţă
Mai presus de toate mi-ai fost dorinţă..
Sfârșit de an, mai scrie-mi o dată
De-ti amintești a noastră poveste ciudată
Eu să-ți spun că tot anul în versuri te-am scris
Să-ți scriu îmi era frică de ce mi-ai fi zis.
Sfarsit de decembrie, lasă-mă să-ți spun....
Că în lipsa ta nu am știut să mă adun
Și stiu că nimic nu se va schimba dacă te întorci
M-am cam obișnuit cu lipsa pe care o provoci...
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: OneWineWoman
#unpahardepoezie #onewinewoman
Data postării: 31 decembrie 2024
Vizualizări: 227
Poezii din aceiaşi categorie
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Muza
Închid ochii și sper,
Că nu o să mai doară,
Ai fost și sare și piper,
Și mi te-am pus pe rană.
Și încă mă amuză,
Căci tot de tine scriu,
De ce îmi mai ești muză?
În sufletu-mi pustiu.
Căci tu mi-ai fost și rimă,
Ai fost și făr' de vers,
Te joci cu-a mea inimă,
Nimic nu are sens.
Ai fost întreaga artă,
Ce mi-am imaginat?
Și care a fost ținta?
Când oare te-am creat?
De ce îmi mai pierd timpul?
Chiar n-are niciun rost,
Căci tu mi-ai fost poemul,
Dar oare cu ce cost?
.................................
Rămâi doar plăsmuire,
A minții fulgerare,
O, dulce amintire,
Îmi pui pe rană sare.
O săptămână
Știam că vei fi doar altul,
ce nu mi va fi alesul
Cel care să nu-mi știe inima mai bine ca oricine
Deși poate dacă eram și eu o fată mai prostuță în dragoste
ar fi fost să fie..
Dar acum privesc cum pleci din viața mea,
ca toți alții ce nu mi-au atins bunătatea
Ar fi fost prea mult să-mi găsesc jumătatea,
Dar pleacă, la fel ca toti ceilalți, și nu mă uita!
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.
o singura întamplare
O singura intamplare
E de ajuns să mă omoare.
Tu când ai acționat
Oare ai gândit defapt?
Te-ai gândit ca îmi faci rău
Și inima mi-o străpungi?
A meritat oare ea
Tot ce voiam eu deja?
A meritat furtuna de amintiri
Și visuri zdrobite?
Spune-mi, a meritat ea toate astea?
De ce ai ales-o pe ea
Și nu pe mine?
Ce are ea in plus fata de mine?
Când minutele se scurg pe ceas
Ești motivul la care ma gandesc iar
Zilele nu mai sunt senine
Iar stelele parcă
Au început sa nu mai strălucească
De când nu mai esti aici
Cu mine.
Ploaie de stele
Ploaie de stele din lacrimile mele,
Amare și avide în nopți neîmpăcate,
Chipul tău scăldat într-o mare de umbre
Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.
Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,
Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.
De când în lumea mea tu nu mai ești,
Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.
Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,
În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.
Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,
Noapte de noapte, în umbră captivă.
Suspine mute îmi taie adânc pieptul,
Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.
Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,
Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.
Dar primul răsărit, al verii fără margini,
Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.
Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,
Golind în mine veșnicii de dureri.
Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,
Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.
Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,
Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.
Muza
Închid ochii și sper,
Că nu o să mai doară,
Ai fost și sare și piper,
Și mi te-am pus pe rană.
Și încă mă amuză,
Căci tot de tine scriu,
De ce îmi mai ești muză?
În sufletu-mi pustiu.
Căci tu mi-ai fost și rimă,
Ai fost și făr' de vers,
Te joci cu-a mea inimă,
Nimic nu are sens.
Ai fost întreaga artă,
Ce mi-am imaginat?
Și care a fost ținta?
Când oare te-am creat?
De ce îmi mai pierd timpul?
Chiar n-are niciun rost,
Căci tu mi-ai fost poemul,
Dar oare cu ce cost?
.................................
Rămâi doar plăsmuire,
A minții fulgerare,
O, dulce amintire,
Îmi pui pe rană sare.
O săptămână
Știam că vei fi doar altul,
ce nu mi va fi alesul
Cel care să nu-mi știe inima mai bine ca oricine
Deși poate dacă eram și eu o fată mai prostuță în dragoste
ar fi fost să fie..
Dar acum privesc cum pleci din viața mea,
ca toți alții ce nu mi-au atins bunătatea
Ar fi fost prea mult să-mi găsesc jumătatea,
Dar pleacă, la fel ca toti ceilalți, și nu mă uita!
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.
o singura întamplare
O singura intamplare
E de ajuns să mă omoare.
Tu când ai acționat
Oare ai gândit defapt?
Te-ai gândit ca îmi faci rău
Și inima mi-o străpungi?
A meritat oare ea
Tot ce voiam eu deja?
A meritat furtuna de amintiri
Și visuri zdrobite?
Spune-mi, a meritat ea toate astea?
De ce ai ales-o pe ea
Și nu pe mine?
Ce are ea in plus fata de mine?
Când minutele se scurg pe ceas
Ești motivul la care ma gandesc iar
Zilele nu mai sunt senine
Iar stelele parcă
Au început sa nu mai strălucească
De când nu mai esti aici
Cu mine.
Alte poezii ale autorului
Tot ce mi-am dorit
Mi-am dorit să-ți fiu asa cum n-am știut
Să mi te scriu în versuri cum vreodată n-am scris
Să-mi scrii pe piele vise cum nu s-au mai aflat
Să-mi rămâi o poveste cu un alt final.
Mi-am dorit să-mi rămâi tu... nu cel de azi fără glas
Fără un zâmbet... fără urme de pas
O clipă doi să mai fim, fără lume, fără timp
O clipă care să stingă durerea fără de sfârșit...
Mi-am dorit să mă îmbrățișezi cum o fac ploile
Când ating florile și le umplu de culoare
Să mă pierd în tine ca un vânt rătăcit
Să fim o clipă doi, într-un singur sfârșit.
Spune-mi acum... nu crezi c-a fost prea mare pedeapsa?
Pentru teama din tine, fără milă să-mi stingi lumina
Să ard... să mă sting în infinita-ți tăcere, fără să vezi
Când nu-mi doream decât o ultimă dată să mă... îmbrățișezi.
UITA TU...
Uită-mă tu!..că eu nu pot
Cu dor in suflet mi te port
C-am încercat a te uita
Și mintea e-n război cu inima.
Uită-mă tu!..cắ eu nu pot
Din inima să mi te scot
Am încercat să mi te smulg din ea
Si-acum mai tare-o doare lipsa ta.
Eu n-o sa po..Uita-ma tu!
Și nicicând sa nu-ti aminteşti
Ca ai fost cel ce-ai spus nu
Unui final, îmbrățișați, ca in povesti.
P.S
în lacrimi tot astept uitarea
Poate-ntr-o zi ma va gasi
Să mi te ia de pe cărarea
Povești noastre atât de gri..
Scriu...
Scriu pentru că tacerea-ti e prea mare
Scriu pentru gânduri ramase nerostite,
Scriu sa-mi las mintea sa-mi scape
De praful verdictelor și judecătilor tale stricte.
Scriu ca sa scap de limite impuse
Scriu sa uit de simturi ce nu vor a se estompa
Scriu incercând sa fac ordine în haosul
Ce-a ta plecare grabnica mi l-a lăsat.
Scriu poate intr-o zi ma vei surprinde
Vei reveni c-un dor pentru-a rescrie
Povestii noastre unice un alt final
Scriu uneori în amintirea unui clinchet de paha...
Scriu .. cât mai pot sa te scriu
Cu lacrimi cu zambet cu sfântă culoare
Tânjind mereu la vinu-ti mieriu
Scriu trist..alteori în palme c-un soare.
Dor... mi-e dor...
De-ai ști... de-ai sti cât mi-e de dor...
Mi-e dor de al tău vin dulceag
De parfumul lui, după care aș putea să mor...
Sa imi dispară fumul de țigară din al nopții prag.
Mi-e dor... de cum "mă îmbatai"
Când îmi turnai muza ta în pahar...
Cum sărutându-mă gustam o parte din rai
Și mă îmbrățișai de dragă ce-ți eram....
Mi-e dor... și nu pot decât să imi revin, să mă complac
Cu ideea că sufletu-mi va rămâne de dor prăfuit
Mult timp de-acum încolo... până peste timp
Ca sticla ce-am savurat-o în doi... de vin învechit...
Mi-e dor și pot doar să te scriu... mâna mi-e rece
Oare n-ai putea să-mi treci... în trecere?....
Cu o îmbrățișare toată să mă încălzești
Cu-n vin bun din crama ta, sufletul de dor să-l vindeci....?
Cer senin
Mă uit la cer, e de-un albastru senin
Mi te închipui atât de frumos și de lin,
Prin gânduri mi te plimbi mai mereu
Dar ești atât de departe... de sufletul meu...
Aș mai vrea încă o dată să ne vedem întâmplător
Așa aș mai potoli un pic al meu dor,
Să pot să te îmbrățişez măcar o ultimă dată
Si-un vin să savurăm în doi cum n-am făcut-o vreodată...
Nu pot să te scot din gând nici un minut
Deși uneori aș vrea să pot să mă ascund
De vise, speranțe... de al meu gând
Să nu mai doară atât de tare...cum ne-am pierdut...
CUM?...
Cum să-i spun sufletului să nu-i mai fie dor...
Cum să-i cer inimii pentru tine să nu bată?
Cum să ma apropii fără să mă respingi,
Cum să uit tot ce-a fost oda ă ..
Cum să nu mi te transform în artă
Cum aș putea în versuri să nu te scriu?
Ai fost plăcerea mea (ne) vinovată
Tu?.. tu ce-ai fi vrut ca eu să-ti fiu?..
Tot ce mi-am dorit
Mi-am dorit să-ți fiu asa cum n-am știut
Să mi te scriu în versuri cum vreodată n-am scris
Să-mi scrii pe piele vise cum nu s-au mai aflat
Să-mi rămâi o poveste cu un alt final.
Mi-am dorit să-mi rămâi tu... nu cel de azi fără glas
Fără un zâmbet... fără urme de pas
O clipă doi să mai fim, fără lume, fără timp
O clipă care să stingă durerea fără de sfârșit...
Mi-am dorit să mă îmbrățișezi cum o fac ploile
Când ating florile și le umplu de culoare
Să mă pierd în tine ca un vânt rătăcit
Să fim o clipă doi, într-un singur sfârșit.
Spune-mi acum... nu crezi c-a fost prea mare pedeapsa?
Pentru teama din tine, fără milă să-mi stingi lumina
Să ard... să mă sting în infinita-ți tăcere, fără să vezi
Când nu-mi doream decât o ultimă dată să mă... îmbrățișezi.
UITA TU...
Uită-mă tu!..că eu nu pot
Cu dor in suflet mi te port
C-am încercat a te uita
Și mintea e-n război cu inima.
Uită-mă tu!..cắ eu nu pot
Din inima să mi te scot
Am încercat să mi te smulg din ea
Si-acum mai tare-o doare lipsa ta.
Eu n-o sa po..Uita-ma tu!
Și nicicând sa nu-ti aminteşti
Ca ai fost cel ce-ai spus nu
Unui final, îmbrățișați, ca in povesti.
P.S
în lacrimi tot astept uitarea
Poate-ntr-o zi ma va gasi
Să mi te ia de pe cărarea
Povești noastre atât de gri..
Scriu...
Scriu pentru că tacerea-ti e prea mare
Scriu pentru gânduri ramase nerostite,
Scriu sa-mi las mintea sa-mi scape
De praful verdictelor și judecătilor tale stricte.
Scriu ca sa scap de limite impuse
Scriu sa uit de simturi ce nu vor a se estompa
Scriu incercând sa fac ordine în haosul
Ce-a ta plecare grabnica mi l-a lăsat.
Scriu poate intr-o zi ma vei surprinde
Vei reveni c-un dor pentru-a rescrie
Povestii noastre unice un alt final
Scriu uneori în amintirea unui clinchet de paha...
Scriu .. cât mai pot sa te scriu
Cu lacrimi cu zambet cu sfântă culoare
Tânjind mereu la vinu-ti mieriu
Scriu trist..alteori în palme c-un soare.
Dor... mi-e dor...
De-ai ști... de-ai sti cât mi-e de dor...
Mi-e dor de al tău vin dulceag
De parfumul lui, după care aș putea să mor...
Sa imi dispară fumul de țigară din al nopții prag.
Mi-e dor... de cum "mă îmbatai"
Când îmi turnai muza ta în pahar...
Cum sărutându-mă gustam o parte din rai
Și mă îmbrățișai de dragă ce-ți eram....
Mi-e dor... și nu pot decât să imi revin, să mă complac
Cu ideea că sufletu-mi va rămâne de dor prăfuit
Mult timp de-acum încolo... până peste timp
Ca sticla ce-am savurat-o în doi... de vin învechit...
Mi-e dor și pot doar să te scriu... mâna mi-e rece
Oare n-ai putea să-mi treci... în trecere?....
Cu o îmbrățișare toată să mă încălzești
Cu-n vin bun din crama ta, sufletul de dor să-l vindeci....?
Cer senin
Mă uit la cer, e de-un albastru senin
Mi te închipui atât de frumos și de lin,
Prin gânduri mi te plimbi mai mereu
Dar ești atât de departe... de sufletul meu...
Aș mai vrea încă o dată să ne vedem întâmplător
Așa aș mai potoli un pic al meu dor,
Să pot să te îmbrățişez măcar o ultimă dată
Si-un vin să savurăm în doi cum n-am făcut-o vreodată...
Nu pot să te scot din gând nici un minut
Deși uneori aș vrea să pot să mă ascund
De vise, speranțe... de al meu gând
Să nu mai doară atât de tare...cum ne-am pierdut...
CUM?...
Cum să-i spun sufletului să nu-i mai fie dor...
Cum să-i cer inimii pentru tine să nu bată?
Cum să ma apropii fără să mă respingi,
Cum să uit tot ce-a fost oda ă ..
Cum să nu mi te transform în artă
Cum aș putea în versuri să nu te scriu?
Ai fost plăcerea mea (ne) vinovată
Tu?.. tu ce-ai fi vrut ca eu să-ti fiu?..