Prea mult..

Cum aș putea să trec peste tot, când tu mi-ai spus că nu trecem real niciodată peste? Cum să șterg din mine senzația de tine? Că mă doare așa tare că nici nu mai simt, dar simt tot ca niciodată

Cum aș putea să uit că ești ca un vis frumos pe care îl puteam trăi, nu doar visa? dar m-am grăbit prea tare să deschid ochii și te-ai evaporat, ai dispărut odată cu noaptea

Cum aș putea să uit toate nopțile în care voiam să dorm și tu voiai să îți ofer mângâiere și îmi spuneai că somnul nu e necesar pentru noi, ci doar emoția noastră? Că putem să ne simțim cum vrem, să ne relaxăm, să stăm în copac, să fugim..

Cum aș putea să mai merg pe strada pe care ai pășit tu, să mă uit la cerul la care te-ai uitat tu, să respir același aer, știind că nu o vom mai putea face din nou împreună prea curând?

Cum aș putea să trăiesc fără ca tu să fii în mintea mea, în inima mea, în visele mele, în momentele mele de beție și de trezie? Dar cum aș putea să te mai am în toate astea dacă tu nu mai vrei acolo?

Cum aș putea să mai mănânc vreodată ceva dulce și bun fără să-mi zboare instant gândul la tine?

Cum aș putea să nu te caut pe toate coridoarele, în toate încăperile, pe toate străzile, în toate chipurile, știind că te-aș fi găsit mereu?

Cum aș putea să mai gândesc limpede când toată concentrarea mea e la cum să-ți atrag din nou atenția?

Cum aș putea să-mi mai port măștile când tu m-ai dezbrăcat de toate și m-ai văzut cu adevărurile mele, cu relele mele, vulnerabilă, fără gardă?

Cum aș putea să mai vreau ceva când tot ce am visat vreodată să am mi-a scăpat printre degete?

Cum aș putea să nu te vreau, totuși? Când tu ești tot ce eu n-am putut să fiu?

Cum aș putea să trăiesc în neștiință, în nesiguranță și în deznădejde, când tu mi-ai arătat că trebuie să am speranță?

Cum aș putea să te privesc fără să simt? să simt acea singură îmbrățișare care ne-a semnat sfârșitul?

Cum aș putea să te învinovățesc că ai plecat, deși ți-am spus că o vei face?

Cum aș fi putut să te împiedic?

Cum aș fi putut să schimb ceva?

Cum aș putea să regret că ne-am întâlnit? sau să consider că a fost doar o întâmplare fără însemnătate, când e clar că faci parte din destinul meu?

Cum aș putea să nu mă mai gândesc la tine când plouă? sau când e însorit? sau când sunt afară? sau când sunt în pat, singură și neliniștită, pierzând timpul?

Cum aș putea să caut ceva fără să mă aștept să te găsesc și pe tine?

Cum aș putea să te mai cred când ai plecat cu tot cu încrederea mea? Cum aș fi putut să am încredere când știam că o să pleci?

Cum aș putea să mai am iubire când tu o ai pe toată și nici măcar nu știi?

Cum aș putea să te iubesc fără să doară?

Cum aș putea să te urăsc?

Cum ai fi putut să mă iubești?

Cum ar fi putut să nu fie?

Летят года, и вместе с ними жизнь,

Кто-то стареет, кто-то умирает,

В попытке душу в этот мир вложить,

В надежде, что нас это оправдает,

Да вот вложить, всё как-то не судьба,

Тому лет тридцать, много проще было,

То ль жизнь катком грубо прошла по нам,

То заказана уже по нам могила,

С деньгами, знаю было хорошо,

Без денег плоть б зачахла, захирела,

Но как при этом быть с своей душой,

Той что, как камень, какой год на шее,

Хватит делить друзья, враги, - забей,

В землю одну с тобой уйдём когда-то,

А там больших не нужно площадей,

Помпезно там не отмечают даты,

Там просто всё, поскольку пустота,

Там просто ничего уже не важно,

Но мы же тут, а тут скоро весна,

Мороз уже не тот и воздух влажный,

Боже, прости врагов, наших врагов,

Они не ведали, того чего творили,

Пошли поменьше всем нам страшных снов,

Мы все когда-то этот мир любили,

Мы все увязли в жизни и в долгах,

Давай простим, друг другу, всё что было …

Автор - Николай Таранцов

 Îngerul meu păzitor

Tare mult îmi este dor

Sa mă rog, frumos la el

Fiind dar a lui Dumnezeu

Dar acum am crescut mare 

Am și eu o disperare

Fiindcă lumea asta judeca 

Îngerul acum, ajută! 

Cu el nu îmi este greu 

Darul meu de la Dumnezeu

Și îl iubesc mult prea mult 

Când ne da o sărutare

El ne iubește mult 

Chiar daca am greșit

Plângând, el ne-a ajutat 

Și lacrimile ni le-a luat

Cu el nu îmi este teamă

Am nevoie de o strigare

Dumnezeu frumos vorbește 

Și îngerului poruncește 

Pe mine să mă facă bine 

Sa aibe grija de mine 

Nimic sa nu mă doară

Și să stau frumos la școală

Îngerul mereu mă ajută 

Și plângând el tot o face 

Că știe că mult îmi place 

Și mai știe că-l iubesc 

Sufletul eu îl deschid 

Și nimic nu va mai zic 

Că deja e mult prea mult 

S-a încheiat și nu mai spun

Eu v-am zis

Cât am putut

Data viitoare

O sa scriu mult mai mult 

Inima să vă strălucească

Sufletul sa vă zâmbească

Eu aici vă las in pace 

Că nu mai am inspirație 

Ingerul meu🙏🏻
de Stoica Alessia Karina

Am fost la mare,

Așteptând o schimbare,

A fost doar o imprimare,

O simt ca pe o separare,

Este ca o repetare,

Pare doar o ocupare,

Dar este o modificare.

Lungă-i viaţa şi frumoasă

Rătăcind prin norii iernii

Să ai grijă de a ta mireasă

În vacarmul gol al lumii

De va fi să+ţi fie frig vreodată

Nu uita să ai cu tine

Haina de la mama ta brodată

Fiinţe-i dragi să-i fie bine

Omului năpăstuit de trecutul dureros

Timpul tău să-i fie hrană

Iar credinţa în Hristos

În cuvânt să-ţi fie caldă

Iar ând viforul ispitelor

Va veni împotriva sorţii

Să priveşti asupra treptelor

Bucurându-ţi iar părinţii.

Pe poza ta, cu o tigara,

O privesc ca prima oara 

Si imi șoptește vinul dulce:

"Doar necazuri iti aduce" 

Beau pentru a putea uita

Ochii ce ma alinau cândva.

Beau pentru a sa voce

Ce imi urla in inima feroce. 

Cu corpul tăiat și sufletul frânt,

Iti cant acum acest descant.

Nu e al nostru descant de iubire,

E acel descant de învrăjbire...

Ti-am dăruit cu drag bucăți din suflet

Crezând în timp ca vei aprecia

Și ca vei vrea când ne-o veni sfarsitul

C-un vin în doi sa incheiem povestea,

 Mi-erati altarul meu de armonie

Neștiind ce va urma sa fie..

Ca vei alege să mă închizi in vesnicie

Sa ma abandonezi intr-o eternă mâhnire..

Mi-ai spus atât de sec ca nu ești pentru mine

Uitând de tot si toate peste noapte

Sperand sa pot uita si eu de tine..

Ai gândit rău...mai rău de-atata nU se poate.

Sunt zile...luni...un an....de când port doliu

După o poveste-n doi ucisa din orgoliu

Cu sentimente rosé puse la zid

Si-o durere ce-n mine o-nchid.

Și azi, ca alta data, pe-o foaie de lacrimi

udată

Rescriu povestea noastra încă o dată

Și cine stie câte pagini or plânge..câte foi.

Sfârșitul fără recurs ce l-ai dorit pentru noi.

Ascultă-mă lin, ca pe un cântec plâns, ca și cum nu ne-ar fi un întreg destin

Cel puțin așa ar fi sunat inima mea dacă ti-ai fi făcut timp s-o asculți măcar odată

Aud doar eucoul ce ne sfâșie-n depărtări, în despărțiri fără de rost

Ea strigă după tine, tata de ce pleci cu ea? Ce a făcut aceasta inimă mică de om să nu merite nici măcar o fărâmă de iubire? Auzi? 

Sau, stai oricum nu ve fi niciodată conștient sau măcar doritor în auzirea glasurilor ce te strigă, lacrimilor ce-ti se închină odată pentru totdeauna-n amintirea demult oricum uitată

Asa că rămâi mut-n asurzire, căci ești un surdo-mut fără de cuvinte la durerea cuiva, în special a mea

Ți-ai închis pleoapele impasibil la fraza" Ce tânjesc să mă fi iubit vreodată", dar ai ales doar egoul cu care zi și noapte mă torturezi 

cu chip static, străveziu

schițezi ce simți, privind spre mine

mă tem de a nu fi prea târziu

să clădești turn din ruine

ce din roz-cuarț negru devine

și ale harpei unduioase corzi

defel nu te mai captivează

eliberându-te de gărzi

acum voia te ghidează

și uitarea-i ce urmează

cuprinde-mi mâna doar o dată

în acest loc necultivat

ca drept neajutorată fată

recurg perpetuu la al tău sfat

să nu-mi mai port capul plecat

razele tale mult prea aprige

se-ndreaptă cu mișcări agile

de ce-i “clasic” se pot distinge

și străpung a mea privire

ideea de “farmec” să-mi inspire

Încerc să nu urăsc... să nu regret nimic

Din tot ce plecarea ta, mi-a lăsat de trăit 

N-aș vrea să-mi pară versul de realitate pierdut 

Dar azi, totul e parte din ce-am devenit!

Din durere, lacrimi, vise și zâmbet...din pasul greșit 

Am început să-mi scriu povestea și cumva, am înflorit 

Deși drumul mi-e greu ca în orice început 

Mi-amintesc cum mă încurajai, neștiind că voi scrie acut...

Încerc să nu mai astept...chiar de mi-e dor,

De ochii tăi ghiduși...de vinul ce-l ador....

N-aș vrea să-mi pară versul prea măreț 

Dar mi-ați fost iubirea ce n-am să mai trăiesc!

Sper doar, într-o zi, să-ți inapoiez indiferența prin curier

Decorată frumos... cu un zâmbet stingher

Închisă cu grijă, în liniște... fără vreo adresă 

Numai să n-o mai simt printre rânduri cum se vrea scrisă...

Poate ai s-o găsești cândva într-un colț prăfuit...

Să pui și tu lângă ea, promisiunile ce le-ai rătăcit 

De vei deschide coletul... să găsești ce mi-a rămas de dat

O cutie goală, un gol ambalat și-un vis... dezlegat...

Păstrează-l... înrămează-l cu a ta tăcere 

Eu știu deja cum este timpul să stea în loc...

Cum e să nutresc speranțe din durere

Să fac literatură dintr-un final, ce n-a avut noroc...

Îți scriu să-ți spun că m-am pierdut de tine 

Destul te-am așteptat in nopțile târzii 

Cu ochii triști...cu lacrimi pe retine 

Dar m-ai uitat in gândurile-ți sidefii.

Mi-erai Soare în zi și Lună plină-n noapte

Asfințitul și răsăritu-n zori de zi

Am vrut să-ți fiu din când în când o șoaptă 

Gândul meu să-l poți simți și auzi.

Nu stiu de-ai fost vis, lecție, poveste,

Un drum oprit la margine de stele

Dar ai ramas pe suflet veșnic scris

Ca o rugăciune arsă în gânduri efemere.

Și chiar de-n timp ne-am risipit tăcuți 

Ca două ploi pierdute în pustie

În mine încă ești frumos si blând 

În taina clipei ce a fost...și n-a mai fost să fie...

Îți scriu să-ți spun că visu-i destrămat 

Rămân un gând pierdut în urma ta

C-azi plec cu inima făcută rană 

C-am așteptat destul și în zadar...

Eu știu că și tu știi, dar nu vrei să știi.  

Eu știu ce gândești și tu o știi.  

Știi că nu are durată, dar tot te ții  

De forța mea interioară.  

Ca un magnet sustragi  

Și ultima mea suflare  

Înainte de a mă lăsa pradă  

Chemării cerului cel mare.  

Aș aluneca așa de lin,  

M-aș lăsa în bătaia vântului,  

Aș întinde brațele, aș închide ochii,  

Aș asculta cum sunetul apare,  

Cum se simte adierea dulce  

A libertății ce o poți atinge.  

Și atunci realizezi și-ți dai seama  

Că totul nu a fost în van,  

Totul nu s-a năruit, nici nu s-a sfârșit,  

Nu a fost doar un plan țicnit  

De a sta cuminte și smerit,  

Cât timp va fi necesar,  

Până gustul cel amar  

Dispare și nu a fost în zadar.  

Acum mă predau, privește!  

Îmi dau aripile jos și sar.  

Nu am nevoie de tine să mă prinzi,  

Căci asta ar însemna închisoare,  

Iar eu, la libertate, am chemare.  

Să nu tresari când sar, să nu clipesti,  

Să nu mă prinzi, am spus!  

Plutesc, mă vezi? Nu-ți cer nimic,  

Îți resping ajutorul!  

Arunc corsetul și pot respira  

Pentru prima oară,  

Mai mult de un deceniu  

Fără tine în preajma mea.  

Crezi că nu voi reuși?  

Nu mai e treaba ta să afli.  

Așa că sar și mă arunc,

Ramuri mă prind și mă lasă  

Ușor să cad pe acest pământ.  

Ating ușor nisipul și iarba,  

Miros frunzele și creanga.  

Natura mă primește  

Și nu mă izgoneste.  

Acasă! Ești acasă!  

Asta-mi șoptește pădurea.  

Lasă-te pe spate și adulmecă,  

Ce simți în aer?  

Simt? Da! Simt!  

Ce? Răspunde ușor!  

FERICIREA! O pierdusem!  

Am crezut că m-a abandonat,  

Într-un colț că m-a uitat!  

Doamne... iar m-am înșelat!  

Sufletul tu mi l-ai redat!  

Eu nu sunt om, ci sunt pământ!  

Trupul, sufletul și vocea  

Se contopesc cu spiritul  

Ce dăinuie în preajma  

Naturii veșnic nemuritoare!  

Asta sunt eu, de fapt...  

Nemuritoare!