Eu n-am zis nimănui de tine

Când am băut ultima cafea împreună

Știam că n-o să ne mai vedem 

Și am sperat mai bine de o lună,

Că dacă e menit 

O să dăm unul de altul încă odata 

Oriunde-am fi , chiar și-n deșert.

Când am băut ultima cafea împreună,

Era aproape miezul nopții ceasul 

Și când ai alergat în urma mea 

Speram că ultima noastră cafea avuse gust si chef de ceartă.

Și ca de dimineață 

O bem de împăcare.

De-atunci am scris, am învățat.

Am făcut tot ce-mi place mie

Dar nu m-am reinventat

Pentru c-am fost deja cladită bine

Când noi ne-am cunoscut accidental

Nu îți revine nimic ție

Din toată supărarea mea

Tot ce fac, fac pentru mine

De- o să mă schimb, nu-i vina ta.

Am luat într-adevăr câte ceva cu mine

Lucruri si gesturi pe care de la tine le-am preluat

Tu ai plecat, dar amintirea ta e vie

căci ce a fost frumos și bun 

puțin câte puțin cu mine am luat. 

In liniștea asurzitoare îți auzeam 

Bătăile inimii ce imi strâpungeau

Sufletul pe care ti-l furam,

Din ochii care ne amăgeau.

Spune-mi îți amintești,

Cum ne priveam?

Acum nici nu îmi vorbești 

Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...

Îți amintești râsetele noastre?

Care ne duceau printre astre,

Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva 

Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.

Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.

Gandidu-ma la tine,privesc apusul

În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,

Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.

Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,

Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.

Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu

Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare 

De o persoană oarecare.

Îți amintești cum ma uitam la tine?

Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia

Și am ajuns la concluzia

Ca atunci când noaptea vine 

Nu te pot scoate din minte.

Și uite asa am ajuns la final,

Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule

Lacrimi am avut destule,

Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.

sper să-ți aduci aminte chipul meu
la fiecare apus
când vezi cerul portocaliu
sau frunzele de toamnă,
să-ți aduci aminte de părul meu roșcat
cum te jucai cu el și ușor mă mângâiai pe cap
și o lacrimă rece să-ți ajungă în colțul gurii
care zâmbește la amintirea ochilor mei verzi

când vezi focul roșu
să-l simți fierbinte cum se simțea și dragostea mea
și când vezi pietre ciudate
să-ți aduci aminte de pistruii mei

sper să simți oasele feței mele
de fiecare dată când o atingi,
iar apoi să închizi ochii
să oftezi ușor că nu sunt eu.
când o să o săruți,
să înghiți în sec că nu sunt buzele mele

și când te mai duci la meci
poate îți amintești și bucuria de pe fața mea
de când m-ai dus prima oară

poate atunci ți-ai dori să fiu și eu,

iar lângă tine

Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea 

Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir

Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea

Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu

Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus

Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare 

Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis

Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate 

Minciuni înșirate 

Sentimente uitate 

Văd în tine

doar ganduri desfrânate 

De-aș fi avut o ora

Rămasă-n viața mea

Ți-aș fi dedicat-o ție

Te iubeam ca pe o stea

Și am plâns, și ma durut 

Și n-am uitat ce mi-ai făcut

Ți-am jurat încredere

Și-am cules regretele 

M-ai făcut să te iubesc 

Încă de la început 

Am știut că mă rănești 

Însă eu chiar am crezut 

Credeam că o să te schimbi

Credeam că voi fi a ta 

Credeam că ne vom iubi 

Până se sfârșea lumea

Însă chiar și tu ai spus-o 

De sute de mii de ori

Că iubirea-i o prostie 

Când este vorba de noi

Și ochii umezi astăzi nefiresc ți-i știu,

Și pielea albă, fragedă de suplă jună,

Și-mi amintesc acum, și nu-i târziu,

Că mi-a rămas amprenta ta pe mână.

Degeaba-mi spui adio, c-am să reapar,

Degeaba-mi scrii, că ochiul meu e orb,

În focul inimii mocnește numai jar,

Iar pasu-mi zboară ca aripa de corb.

Mereu la ușă-ți voi lăsa boboc de floare,

Ce-o să miroase veșnic a tine și a mine,

Și va usca-o vântul și razele de soare,

Dar verde va rămâne cât viața mă va ține.

E toamnă peste tine și ura nu-ți mai pică,

Strivit m-aplec, acoperindu-mă cu brumă,

Și-mi cântă melancolic la cap o turturică,

Iar ploaia și pământul îmi fac sicriu de humă.

Și-ți scriu acum pe ușă 'nainte de m-oi duce,

Într-un târziu, ce-i trist că este prea devreme,

Din păru-ți ca de aur să-mi împletești o cruce.

Și-n nopțile cu lună citește-mi doar poeme.

Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?

Din ce fibre invizibile se țese un suflet,

Cum fiecare absență devine mortar,

Iar amintirile – cărămizi din lut ars,

Aruncate la întâmplare într-un labirint?

Eu te-am zidit pe tine în mine.

Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,

O catedrală de sunete mute

Unde rugăciunile sunt doar șoapte

Pe care le murmur când toți își întorc privirea.

Dar iubirea asta nu e un templu.

E un pod suspendat,

Fragil, arcuit peste haos.

Lemn putred de regrete,

Lanțuri din tăceri ruginite,

Un pod pe care merg desculță

Căutându-te.

Mâinile tale erau arhitecți.

Cu ele ai modelat o lume,

Dar ai lăsat zidurile nefinisate,

Ferestrele deschise către un nicăieri,

Și m-ai lăsat să privesc,

De pe marginea golului,

Cum pleci.

Acum stau pe dărâmături,

Reconstruind fiecare clipă.

Pereți din dorințe,

Acoperiș din promisiuni frânte,

Și o poartă prin care tu n-ai să treci.

Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?

Eu nu știu.

Dar fiecare piatră pe care o ating

Mă lovește din nou

Cu absența ta.